Curtea Constituțională - CCR

Decizia nr. 854/2011 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 394 din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. LX/2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție

Modificări (...)

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 21 septembrie 2011

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată
sau autentifică-te
  •  

Augustin Zegrean - președinte
Acsinte Gaspar - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Iulia Antoanella Motoc - judecător
Ion Predescu - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 394 din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. LX din 24 septembrie 2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, excepție ridicată de Ion Grațian Muroni în Dosarul nr. 2.531/115/2010 al Tribunalului Caraș-Severin - Secția penală.

La apelul nominal lipsește autorul excepției, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă, deoarece, pe de o parte, se solicită completarea dispozițiilor din Codul de procedură penală și, pe de altă parte, se cere Curții să se pronunțe asupra constituționalității unei decizii pronunțate în interesul legii, cereri care excedează competenței instanței de contencios constituțional.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 23 septembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 2.531/115/2010, Tribunalul Caraș-Severin - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 394 din Codul de procedură penală și a dispozițiilor Deciziei nr. LX/2007 pronunțate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, excepție ridicată de Ion Grațian Muroni în dosarul de mai sus, având ca obiect soluționarea unei cereri de revizuire.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (1) și (2) referitoare la accesul liber la justiție, ale art. 23 alin. (12) referitoare la principiul legalității pedepsei, precum și ale art. 17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la Interzicerea abuzului de drept, deoarece, după ce art. 394 din Codul de procedură penală limitează cazurile în care poate fi cerută revizuirea, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin recursul în interesul legii criticat, a statuat cu privire la excluderea oricărei posibilități de a revizui o hotărâre judecătorească dacă cazul invocat nu se încadrează în una dintre cele 5 situații admise de Codul de procedură penală.

Tribunalul Caraș-Severin - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 394 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală - Cazurile de revizuire, așa cum sunt interpretate prin Decizia nr. LX (60) din 24 septembrie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, cu ocazia soluționării recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la modul de soluționare a cererii de revizuire în cazul în care motivul invocat nu se încadrează în cazurile prevăzute expres și limitativ de art. 394 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 30 iulie 2008.

Dispozițiile criticate au următorul conținut: "Revizuirea poate fi cerută când:

a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei;

b) un martor, un expert sau un interpret a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;

c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals;

d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere;

e) când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia.

Cazul de la lit. a) constituie motiv de revizuire, dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.

Cazurile de la lit. b), c) și d) constituie motive de revizuire, dacă au dus la darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice.

În cazul prevăzut la lit. e), toate hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii."

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (1) și (2) referitoare la accesul liber la justiție, ale art. 23 alin. (12) referitoare la principiul legalității pedepsei, precum și ale art. 17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la Interzicerea abuzului de drept.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 394 din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 250 din 15 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 728 din 12 august 2004, și Decizia nr. 52 din 27 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 17 februarie 2005, Curtea Constituțională a reținut că revizuirea constituie o cale extraordinară de atac, reglementată de legiuitor în temeiul prerogativelor acordate acestuia de prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Aceste dispoziții constituționale conferă legiuitorului competența exclusivă de a stabili procedura de judecată și îl îndrituiesc pe acesta ca, în considerarea unor situații deosebite, să stabilească reguli speciale de procedură, precum și modalități de exercitare a drepturilor procesuale, așa cum este și cazul reglementării exprese și limitative a cazurilor în care poate fi promovată revizuirea, realizată prin dispozițiile art. 394 din Codul de procedură penală. Prin instituirea cazurilor de revizuire nu se aduce atingere liberului acces la justiție, întrucât acesta semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanțele judecătorești în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiționări, competența de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești (în speță a cazurilor în care poate fi promovată revizuirea) revenindu-i, așa cum s-a arătat, legiuitorului.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele deciziilor menționate mai sus își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Distinct de acestea, Curtea mai constată că prevederile legale stabilesc cazurile în care poate fi cerută revizuirea. Or, acest aspect nu este de natură a îngrădi dreptul părților de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime și de a beneficia de un proces echitabil. Legislația procesual penală prevede suficiente garanții pentru asigurarea accesului liber la justiție. Astfel, după efectuarea cercetărilor pentru verificarea temeiniciei cererii de revizuire, procurorul înaintează întregul material, împreună cu concluziile sale, instanței competente. Aceasta examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condițiile prevăzute de lege și dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu.

De asemenea, dispozițiile art. 394 din Codul de procedură penală nu contravin nici prevederilor constituționale referitoare la principiul legalității pedepsei, deoarece textul legal criticat nu dispune cu privire la aspectele de drept penal substanțial referitoare la pedepse și limitele acestora.

Dispozițiile art. 17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la Interzicerea abuzului de drept, nu au incidență în cauză.

Totodată, Curtea mai constată că, în ce privește critica dispozițiilor unei decizii pronunțate într-un recurs în interesul legii, nu poate constitui obiect al excepției de neconstituționalitate, fiind, din această perspectivă, inadmisibilă, deoarece instanța de contencios constituțional, în acord cu prevederile art. 146 din Legea fundamentală, nu are competența de a cenzura constituționalitatea hotărârilor judecătorești, indiferent că sunt pronunțate în dezlegarea unor pricini de drept comun ori în vederea interpretării și aplicării unitare a legii.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție, în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 126 alin. (3) are competența exclusivă de a se pronunța asupra problemelor ce țin de interpretarea și aplicarea unitară a legii ori de câte ori practica judiciară impune acest lucru. Așa fiind, o decizie pronunțată într-o astfel de procedură nu poate constitui eo ipso obiect al cenzurii instanței de contencios constituțional (a se vedea Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003). Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremației Constituției, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanța supremă (a se vedea Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011). Constituția reprezintă cadrul și măsura în care legiuitorul și celelalte autorități pot acționa; astfel și interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să țină cont de această exigență de ordin constituțional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituției și a supremației sale este obligatorie. Din perspectiva raportării la prevederile Constituției, Curtea Constituțională verifică constituționalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine însăși rațiunii existenței Curții Constituționale, care și-ar nega rolul său constituțional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală.

De altfel, și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, a stabilit că "indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituțională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, atât instanțele judecătorești, cât și organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curții și să o aplice ca atare". În interpretarea legii, instanțele judecătorești, între care și Înalta Curte de Casație și Justiție, trebuie să respecte cadrul constituțional, iar sancționarea depășirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curții Constituționale.

În concluzie, Curtea constată că dispozițiile art. 394 din Codul de procedură penală așa cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea aplicării lor sunt constituționale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 394 din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. LX/2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, excepție ridicată de Ion Grațian Muroni în Dosarul nr. 2.531/115/2010 al Tribunalului Caraș Severin - Secția penală.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 23 iunie 2011.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

;
se încarcă...