Curtea Constituțională - CCR

Decizia nr. 445/2017 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale și ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului

Modificări (...)

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 21 noiembrie 2017

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată
sau autentifică-te
  •  
Valer Dorneanu - președinte
Marian Enache - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Livia Doina Stanciu - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Varga Attila - judecător
Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale și ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, excepție ridicată de Cosmin Andrei Ion în Dosarul nr. 28.111/3/2016 al Tribunalului București - Secția I penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.537D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosarul cauzei, autorul excepției de neconstituționalitate a depus concluzii scrise, prin care solicită admiterea acesteia.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată. Se face trimitere la jurisprudența Curții Constituționale referitoare la diferite dispoziții legale care prevăd obligativitatea dispunerii măsurilor asigurătorii, fiind dată, drept exemplu, Decizia nr. 320 din 17 mai 2016. Se arată că, în general, infracțiunile în cazul cărora este prevăzută obligația dispunerii măsurilor asigurătorii sunt infracțiuni care presupun săvârșirea unor acte de fraudă, adică de ascundere, într-un fel sau altul, a unor bunuri, aceasta fiind o altă rațiune, alături de cea referitoare la importanța valorilor sociale ocrotite, reținută de Curtea Constituțională în jurisprudența anterior menționată, pentru care legiuitorul a reglementat, în sarcina organelor judiciare, obligația criticată de autorul excepției.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 10 august 2016, pronunțată în Dosarul nr. 28.111/3/2016, Tribunalul București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale și ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, excepție ridicată de Cosmin Andrei Ion într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații formulate de autorul excepției împotriva unei ordonanțe prin care a fost instituită măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor sale mobile și imobile.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că aplicarea măsurilor asigurătorii, fără o minimă analiză a cauzei de către Ministerul Public și fără ca procurorul să demonstreze necesitatea aplicării lor, este de natură a înfrânge prezumția de nevinovăție a proprietarului sau a posesorului bunurilor. Se susține, totodată, că, prin prisma efectelor pe care măsurile asigurătorii le au asupra bunurilor supuse indisponibilizării, respectiv limitarea exercitării dreptului de proprietate asupra acestora, obligativitatea dispunerii măsurilor asigurătorii, conform textelor criticate, încalcă prevederile art. 44 alin. (1) și alin. (8) din Constituție, dar și pe cele ale art. 53 din Legea fundamentală, întrucât reglementează o limitare ce nu îndeplinește exigențele prevăzute prin norma constituțională anterior menționată. Este invocată, în acest sens, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 18 mai 2010, pronunțată în Cauza El Morabit împotriva Olandei. Se susține caracterul de sancțiune penală a obligației instituite prin dispozițiile legale criticate, aplicabilă în cursul urmăririi penale, cu încălcarea dispozițiilor art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție. Se mai arată că textele criticate creează discriminare între persoanele care săvârșesc infracțiuni reglementate prin Legea nr. 241/2005 și Legea nr. 656/2002 și persoanele care săvârșesc alte infracțiuni împotriva patrimoniului, cărora nu le sunt sechestrate bunurile, ex lege, motiv pentru care dispozițiile legale analizate încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție și art. 1 din Protocolul nr. 12 din Convenție. Este invocată, în acest sens, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 22 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Sejdic și Finci împotriva Bosniei și Herzegovinei, paragraful 53.

6. Tribunalul București - Secția I penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că reglementarea situațiilor în care dispunerea măsurilor asigurătorii este obligatorie are în vedere particularitățile anumitor infracțiuni, importanța relațiilor sociale ocrotite prin acestea, caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a respectivelor infracțiuni și pericolul social crescut al faptelor incriminate. Se mai susține că indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanța dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse sechestrului, până la dovedirea vinovăției în materie penală. Se face trimitere, în acest sens, la Decizia Curții Constituționale nr. 207 din 31 martie 2015, paragraful 19. Se susține, totodată, că textele criticate nu împiedică titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor de a se apăra, chiar și pe parcursul acestei proceduri necontencioase. Se arată, de asemenea, că instituirea măsurilor asigurătorii nu este de natură a încălca prezumția de nevinovăție a proprietarului sau posesorului bunurilor sechestrate, prezumție care subzistă până la constatarea vinovăției acestuia, printr-o hotărâre definitivă.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Sunt invocate soluția și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 10 din 14 ianuarie 2016 și se susține, de asemenea, că art. 11 din Legea nr. 241/2005 nu încalcă normele constituționale invocate de autorul excepției.

9. Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că legiuitorul, conform dispozițiilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, este liber să aprecieze atât pericolul social în funcție de care urmează să stabilească natura juridică a faptelor incriminate, cât și condițiile răspunderii juridice pentru respectivele fapte. În aceste condiții, se arată că măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune. Referitor la pretinsa încălcare prin textele criticate a prevederilor art. 44 din Constituție, se arată că dreptul de proprietate privată nu este un drept absolut, putând face obiectul unor limitări, cu respectarea dispozițiilor constituționale ale art. 53, exigențe care sunt respectate în prezenta cauză. Se susține, totodată, că prezumția de nevinovăție a proprietarului sau posesorului bunurilor care fac obiectul sechestrului asigurător subzistă până la soluționarea definitivă a cauzei penale. Se face trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 629 din 8 octombrie 2015 și nr. 320 din 17 mai 2016.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005 și ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012, care au următorul cuprins:

- Art. 11 din Legea nr. 241/2005: "În cazul în care s-a săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie."

- Art. 32 din Legea nr. 656/2002: "În cazul în care s-a săvârșit o infracțiune de spălare a banilor sau de finanțare a actelor de terorism, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie".

13. Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) cu privire la egalitatea în drepturi, art. 20 referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 23 alin. (11) cu privire la prezumția de nevinovăție, art. 44 alin. (1) și (8) privind dreptul de proprietate privată și art. 53 referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și prevederilor art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv, ale art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție referitor la protecția proprietății și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 din Convenție cu privire la interzicerea generală a discriminării.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că acestea au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la critici de neconstituționalitate similare, Curtea Constituțională pronunțând, în acest sens, Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 18 august 2016, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

15. Prin Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, paragrafele 18-24, Curtea a reținut că măsurile asigurătorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile ce aparțin suspectului, inculpatului, părții responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Potrivit art. 249 alin. (3) - (5) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părții civile, prin ordonanță motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părții civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-și efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunțării hotărârii definitive în dosarul penal (a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, paragraful 14). Prin aceeași decizie, Curtea a reținut că măsura asiguratorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanță sau încheiere), îndeplinirea condițiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii și, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul și valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. De asemenea, pentru instituirea sechestrului asigurător nu este necesar ca suspectul sau inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activități din care să rezulte că ar intenționa ascunderea bunurilor sale, măsura putând fi dispusă în toate cazurile în care s-a produs un prejudiciu sau legea impune confiscarea specială sau extinsă (a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, paragraful 15).

16. Totodată, Curtea a constatat că dispunerea măsurilor asigurătorii și instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) și sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă, Codul de procedură penală și legile speciale prevăd excepții referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât și la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor și tipul bunurilor. Cu privire la cea dintâi categorie de excepții, dispozițiile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală instituie obligativitatea instituirii sechestrului în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, indiferent dacă aceasta are sau nu desemnat un reprezentant legal și indiferent dacă acesta înțelege să formuleze o cerere de sechestru.

17. Curtea a mai constatat că următoarele cazuri de instituire obligatorie a sechestrului asigurător: la art. 32 din Legea nr. 656/2002, conform căruia luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârșirii oricărei infracțiuni de spălare a banilor sau de finanțare a actelor de terorism; la art. 11 din Legea nr. 241/2005, care prevede obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în situația săvârșirii unei infracțiuni prevăzute de această lege; și la art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000.

18. Analizând obiectul legilor anterior enumerate, precum și particularitățile infracțiunilor în cazul cărora este prevăzută excepția luării obligatorii a măsurilor asigurătorii, Curtea a reținut că reglementarea acestor excepții a fost determinată, în mod special, de importanța relațiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracțiuni și de pericolul social crescut al faptelor incriminate.

19. În fine, Curtea a constatat că norma juridică, a cărei neconstituționalitate este invocată, obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracțiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari și al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat. Așa fiind, și prejudiciile provocate prin săvârșirea infracțiunilor constau în sume însemnate de bani. În aceste condiții, textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parțiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor. Așa fiind, Curtea a reținut că, prin prisma particularităților infracțiunilor reglementate prin Legea nr. 241/2005, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată.

20. Cu privire la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a accesului liber la justiție, Curtea, făcând trimitere la Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, paragraful 30, a observat că indisponibilizarea bunurilor prin luarea măsurilor asigurătorii nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenție, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială.

21. De asemenea, prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 4 aprilie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și a stabilit, cu privire la respectarea, prin textul criticat, a dispozițiilor art. 23 alin. (11) din Constituție, că instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu și preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârșirea unei infracțiuni nu este de natură a încălca prezumția de nevinovăție a proprietarului sau posesorului acestora, prezumție care subzistă până la constatarea vinovăției acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

22. Tot prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, anterior citată, referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispozițiilor constituționale referitoare la proprietatea privată, a statuat că, până la dovedirea vinovăției în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanța dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, neputând fi, astfel, reținută încălcarea, prin textul criticat, a dispozițiilor art. 44 alin. (1) și alin. (8) din Constituție și nici cele ale art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție.

23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudența anterior invocată, atât soluția, cât și considerentele deciziilor nr. 320 din 17 mai 2016 și nr. 10 din 14 ianuarie 2016 își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

24. Distinct de cele reținute prin Decizia nr. 320 din 17 mai 2016 și Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, Curtea constată că persoanele care săvârșesc infracțiuni dintre cele reglementate prin Legea nr. 241/2005 și cele care săvârșesc alte categorii de infracțiuni, pentru care legea nu prevede obligativitatea dispunerii măsurilor asigurătorii, se află în situații juridice diferite, motiv pentru care nu poate fi reținută existența unei discriminări sub aspectul regimului juridic diferit al luării acestor măsuri. Așa fiind, nu poate fi reținută încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 din Convenție.

25. Referitor la pretinsa încălcare, prin dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005, a prevederilor art. 13 din Convenție, Curtea reține că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât nu vizează dreptul persoanei ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de Convenție au fost încălcate, de a se adresa efectiv unei instanțe naționale.

26. Având în vedere că prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005 sunt similare dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 656/2002, considerentele mai sus enunțate sunt valabile, în mod corespunzător, și în privința prevederilor art. 32 din Legea nr. 656/2002.

27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Cosmin Andrei Ion în Dosarul nr. 28.111/3/2016 al Tribunalului București - Secția I penală și constată că dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale și ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 22 iunie 2017.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Cristina Teodora Pop

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

;
se încarcă...