C U R T E A, | Decizie 233/2011

Acesta este un fragment din Decizia nr. 233/2011 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată
  •  

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă care au următorul cuprins:

"

Art. 322. -

Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:

[...]

9. dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate."

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 21 alin. (2) și (3) cu privire la accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, precum și art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate este întemeiată și urmează să fie admisă pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, România este un stat de drept în care, potrivit art. 1 alin. (5) din Constituție, "respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie".

În condițiile în care art. 11 din Legea fundamentală prevede că statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte și că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar art. 20 alin. (1) din Constituție că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, Parlamentul are îndatorirea de a legifera instituirea unor mecanisme corespunzătoare pentru asigurarea reală a respectării accesului liber la justiție, fără de care nu se poate concepe existența statului de drept, prevăzută prin art. 1 alin. (3) din Constituție. Fără îndeplinirea acestei îndatoriri, normele constituționale menționate ar avea un caracter pur declarativ, situație inadmisibilă pentru un stat care împărtășește valorile democratice ce fac parte din patrimoniul constituțional european, așa cum este prefigurat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

De altfel, necesitatea respectării principiului supremației Constituției și a principiului legalității a mai fost subliniată de Curtea Constituțională în jurisprudența sa, de exemplu prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, și Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011.

În cazul de față, această îndatorire a Parlamentului decurge din faptul că România a devenit parte la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în urma ratificării ei prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, asumându-și obligația de a respecta prevederile acestei Convenții, precum și interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului acestei Convenții, în limitele prevăzute de această Convenție, în conformitate cu prevederile art. 46, potrivit cărora "Înaltele părți contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți".

De asemenea, Curtea Constituțională mai constată că prin Hotărârea din 20 decembrie 2007, pronunțată în Cauza Iosif și alții împotriva României, publicată și în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 24 iulie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "art. 322 § 9 din Codul de procedură civilă permite revizuirea unui proces pe plan intern, dacă Curtea a constatat încălcarea drepturilor unui reclamant". În plus, Curtea de la Strasbourg a apreciat că, "atunci când constată că un reclamant nu a avut acces la o instanță stabilită prin lege, redresarea cea mai potrivită ar fi, în principiu, rejudecarea sau redeschiderea procedurii în timp util, cu respectarea cerințelor art. 6 din Convenție" (paragraful 99). De altfel, aceleași concluzii reies și din Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României (paragraful 56), Hotărârea din 21 februarie 2008, pronunțată în Cauza S.C. Marolux S.R.L. și Jacobs împotriva României (paragraful 52) și Hotărârea din 8 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Rusen împotriva României (paragraful 47 și 48).

În aceste condiții, Curtea constată că art. 20 alin. (1) din Constituție impune interpretarea art. 21 privind accesul liber la justiție din Legea fundamentală prin prisma înțelesului dat acestui drept de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa. O astfel de concluzie se impune, mai ales că autorii excepției de neconstituționalitate invocă o hotărâre a Curții de la Strasbourg pronunțată chiar în favoarea lor.

Dacă nu s-ar ajunge la această concluzie, justițiabilul s-ar vedea lipsit de protecția conferită de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar dreptul său de acces liber la justiție prevăzut de art. 21 din Legea fundamentală ar fi încălcat. Ca o consecință directă, România ar fi în situația unei părți la Convenție care nu își respectă obligațiile asumate pe planul dreptului internațional public și al dreptului intern, contrar prevederilor art. 11 alin. (1) și (2) și art. 20 alin. (1) din Constituție.

Așadar, având în vedere dispozițiile constituționale menționate, faptul că România este parte la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, fiind obligată să respecte atât Convenția, cât și interpretările date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, Curtea Constituțională constată că dispozițiile art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă sunt afectate de vicii de neconstituționalitate. Astfel, în măsura în care aceste prevederi legale nu permit revizuirea unei hotărâri judecătorești prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi și libertăți fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, se ajunge la lipsirea de conținut a unui drept garantat de Constituția României.

În consecință, Curtea Constituțională constată că prevederile legale criticate, în măsura în care au consecințele menționate mai sus, încalcă dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5), art. 11 alin. (1) și (2), art. 20 alin. (1), precum și ale art. 21 din Constituția României.

Acesta este un fragment din Decizia nr. 233/2011 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Pot fi de interes:

Decizie 233/2011:
C U R T E A,
C U R T E A,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
D E C I D E:
;
se încarcă...