Universul Juridic nr. 11/2017

Opinii privind drepturile și îndatoririle părintești ale părintelui minor conform art. 490 C. Civ.
de Teodor Bodoașcă

13 noiembrie 2017

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Articolul 490 C. civ., fiind plasat în contextul dispozițiilor referitoare la autoritatea părintească (art. 483-502), prin excepție de la prevederile art. 483 alin. (1) C. civ., recunoaște părintelui minor, care a împlinit vârsta de 14 ani, doar drepturile și îndatoririle cu privire la persoana copilului [alin. (1) ]. În schimb, drepturile și îndatoririle referitoare la bunurile copilului revin tutorelui sau, după caz, altei persoane prevăzute de lege [alin. (2) ].

În ceea ce ne privește, apreciem că dispozițiile art. 490 C. civ. s-au dorit a fi, sub aspectul drepturilor și îndatoririlor părintești care privesc persoana copilului, o aplicație in concreto a prevederilor art. 48 alin. (1) din Constituție. Astfel, acest text dispune că "familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor" (s.n. - T.B., A.D.)(1) .

Facem precizarea că, în contextul reglementărilor consacrate autorității părintești, "creșterea, educația și instruirea copilului" sunt principalele drepturi și îndatoriri ce revin părinților cu privire la persoana copilului(2).

De fapt, așa cum am precizat cu alte ocazii(3) , dreptul și îndatorirea părinților de a crește copilul are rol integrator, conform art. 487 și 488 C. civ. Astfel, creșterea, chiar dacă este un fenomen natural(4) , concretizat într-o dezvoltare fizică și psihică treptată a individului uman, urmare proceselor vitale din organism(5) , presupune pentru părinții dreptul și îndatorirea de a asigura condiții optime de îngrijire, supraveghere, întreținere, educare, învățătură și pregătire profesională a copilului. După cum sugestiv s-au exprimat unii autori(6) , "îndatorirea de a crește copilul este de esența autorității părintești"(7) .

Acestui drept și îndatoriri părintești îi corespunde dreptul copilului de a trăi lângă părinți, prevăzut, în dreptul intern, de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului(8) și, în dreptul internațional public, de art. 9 din Convenția cu privire la drepturile copilului(9) .

Pe de altă parte, observăm că textul constituțional se referă la "dreptul și obligația părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor" fără să facă distincție în legătură cu vârsta părinților sau capacitatea lor de exercițiu. Date fiind exigențele principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, aceste drepturi și îndatoriri constituționale revin tuturor părinților, indiferent de vârsta sau nivelul capacității lor de exercițiu. Pe cale de consecință, admitem că sunt neconstituționale toate textele legale care restricționează dobândirea sau exercitarea acestor drepturi, respectiv instituirea ori îndeplinirea obligațiilor respective pe diverse criterii, cum ar fi, spre exemplu, vârsta sau capacitatea de exercițiu a părinților.

Fără să contestăm utilitatea practică a unor asemenea dispozițiilor legale, precum cele instituite de art. 490 C. civ., nu putem ignora faptul că, prin raportare la prevederile art. 48 alin. (1) din Constituție, acestea sunt neconstituționale.

În opinia noastră, pentru a le salva de la neconstituționalitate, se impune ca ultima parte a textului art. 48 alin. (1) din Constituție să fie revizuită, în sensul de a se referi la "... dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor, în condițiile legii". Evident, trimiterea la "condițiile legii" oferă posibilitatea legiuitorului ordinar să instituie condiții speciale de dobândire și de exercitare a drepturilor sau de instituire și de îndeplinire a îndatoririlor părintești, impuse inclusiv de vârsta părinților sau nivelul capacității lor de exercițiu.

Pentru realizarea acestei modificări s-ar putea folosi prilejul revizuirii iminente a dispozițiilor art. 48 alin. (1) din Constituție sub aspectul redefinirii familiei.

Revenind la dispozițiile art. 490 C. civ., în doctrină(10) s-a apreciat că acestea prevăd, "în favoarea minorului între 14 și 18 ani,... o capacitate de exercițiu specială" (s.n.).

Fără să respingem in corpore teza exprimată de remarcabila doctrinară sibiană, observăm că dispozițiile art. 490 C. civ., în ambele aliniate, au o formulare specifică capacității de folosință. Într-adevăr, în alin. (1), acestea prevăd că "părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani are numai drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului" (s.n.) și, în alin. (2), că "drepturile și îndatoririle cu privire la bunurile copilului revin tutorelui sau, după caz, altei persoane, în condițiile legii" (s.n.). Facem precizarea că, potrivit art. 34 C. civ., "capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile" (s.n. - T.B., A.D.)(11) .

De fapt, și art. 48 alin. (1) din Constituție reglementează un aspect special al capacității de folosință a părinților în raport cu copiii lor.

Deci, prin raportare la dispozițiile art. 34 C. civ., este neîndoielnic faptul că prevederile art. 490 alin. (1) C. civ. țin, în primul rând, de capacitatea de folosință a părintelui minor care a împlinit vârsta de 14 ani(12) și, doar pe cale de consecință, privesc și capacitatea lui de exercițiu.

În opinia noastră, sub aspectul recunoașterii drepturilor și îndatoririlor părintești referitoare la persoana copilului (al capacității de folosință), acest text este inutil, întrucât dublează dispozițiile art. 483 alin. (1) C. civ. Astfel, în temeiul acestora, "autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți" (s.n. - T.B., A.D.)(13) . Evident, chiar dacă art. 483 alin. (1) C. civ. stabilește conținutul și un principiu al autorității părintești, are în vedere și un aspect al capacității de folosință a părinților în cadrul acesteia. De asemenea, acest text, referindu-se generic la părinți, vizează și părinții minori care au împlinit vârsta de 14 ani.

Pentru eliminarea inutilității semnalate și pentru a fi în acord cu teza doctrinară prezentată anterior, considerăm oportun ca, de lege ferenda, dispozițiile art. 490 alin. (1) C. civ. să fie modificate, în sensul de a se referi doar la "exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești".

Oricum, este de netăgăduit faptul că, de principiu, persoana care, conform Constituției sau altor legi(14) , este titulara unui anumit drept sau îndatorire, are și exercițiul acestora, însă în condițiile particulare prevăzute de legea care le instituie și, în lipsă, de dreptul comun.

În cazul părintelui minor care a împlinit vârsta de 14 ani, aspectele particulare referitoare la exercitarea tuturor drepturilor și îndeplinirea tuturor îndatoririlor părintești sunt prevăzute de art. 490 C. civ.

În schimb, aspectele particulare care țin de exercitarea fiecărui drept, respectiv de îndeplinirea fiecărei îndatoriri părintești se regăsesc în dispozițiile art. 487-489 și art. 491-502 C. civ., consacrate drepturilor și îndatoririlor părintești.

În context, observăm că prevederile art. 487-489 și art. 491-502 C. civ. se referă generic la părinți. Pe cale de consecință, la fel ca în cazul dispozițiilor art. 48 alin. (1) din Constituție, ar trebui să admitem că acestea sunt incidente față de toți părinții, indiferent de vârsta și nivelul capacității lor de exercițiu, conform incontestabilului principiu ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...