Curtea Constituțională

Decizia nr. 316/2010 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (31), art. 4 alin. (1) și art. 151 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, precum și a dispozițiilor art. 911-916 din Codul de procedură penală

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 18 mai 2010

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată

sau autentifică-te

  •  
Ioan Vida - președinte
Nicolae Cochinescu - judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Ion Predescu - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Augustin Zegrean - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (31), art. 4 alin. (1) și art. 151 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, precum și a dispozițiilor ~art. 91~1-916 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Paula Irina Jianu în Dosarul nr. 6.036/1/2009 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 9 judecători.

La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepției, doamna avocat Georgeta Gabriela Ghiță din cadrul Baroului București, cu delegație la dosar, și se constată lipsa celorlalte părți, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției, care susține că nu este de acord cu jurisprudența în materie. În acest sens arată că, deși ordonanța criticată este aprobată prin Legea nr. 54/2006, aceasta din urmă își produce efecte numai de la data intrării sale în vigoare și, pe cale de consecință, până la acest moment actele înfăptuite sub imperiul ordonanței sunt lovite de nulitate. De asemenea, face trimitere la modul de adoptare a legilor în Parlament, pentru care, potrivit Constituției, în cazul legii organice este necesar votul majorității membrilor fiecărei Camere. Or, în opinia sa, Legea nr. 54/2006 nu respectă o astfel de exigență.

De asemenea, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 134/2005 este neconstituțională din perspectiva modalității de legiferare cât privește transformarea Parchetului Național Anticorupție în Direcție Națională Anticorupție, deoarece art. 115 alin. (6) din Constituție nu permite adoptarea ordonanțelor de urgență în domenii ce țin de instituțiile statului. În acest sens face trimitere la jurisprudența Curții în materie, respectiv deciziile nr. 95 din 8 februarie 2006 și nr. 82 din 15 ianuarie 2009. Totodată, potrivit deciziilor instanței de contencios constituțional nr. 421/2007, nr. 104/2009 și nr. 1.008/2009, rezultă că aprobarea ordonanței de urgență prin lege nu acoperă viciile de constituționalitate existente anterior aprobării.

Cât privește neconstituționalitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (31) și art. 4 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, doamna avocat arată că nu se respectă cerințele cu privire la principiul subordonării ierarhice, prin aceea că instituie o modalitate de conducere de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin intermediul altei persoane, respectiv procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție. Iată de ce subordonarea este formală, sens în care se mai arată că Direcția Națională Anticorupție este în fapt un organism paralel, ai cărui procurori nu sunt imparțiali, sub control ierarhic și sub autoritatea Ministrului Justiției, așa cum se întâmplă în cazul celorlalți procurori din sistem.

Dispozițiile art. 151 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 contravin prevederilor art. 115 alin. (5) din Constituție, iar dispozițiile din Codul de procedură penală contravin ~art. 21~ alin. (3) și ~art. 28~ din Legea fundamentală, precum și celor ale art. 6 și 8 din ~Convenția~ pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât permit interceptarea convorbirilor telefonice în faza actelor premergătoare și în absența unui control judecătoresc eficient.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, sens în care arată următoarele:

Cât privește problema efectelor produse de ordonanța criticată până la adoptarea ei prin lege de către Parlament, arată că aceasta este o chestiune ce depășește competența Curții Constituționale.

Cât privește modalitatea de adoptare a Legii nr. 54/2006, arată că aceasta nu face obiect al prezentei excepții.

Referitor la susținerea afectării dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituție, reprezentantul Ministerului Public susține că, potrivit deciziilor nr. 805/2007 și nr. 95/2006, transformarea unei ordonanțe de urgență în lege face de prisos orice critică opozabilă doar domeniului de legiferare referitor la ordonanțele de urgență.

Cât privește critica referitoare la dispozițiile art. 1 alin. (1) și (31) și art. 4 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, arată că și aceasta este nefondată, sens în care face trimitere la jurisprudența în materie, exemplificând cu Decizia nr. 1.706/2009.

Referitor la dispozițiile art. 151 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, arată că transpun la nivelul Direcției Naționale Anticorupție prevederile art. 911-916 din Codul de procedură penală, prevederi care, potrivit jurisprudenței constante, au fost validate de Curtea Constituțională.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 618 din 17 iulie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 6.036/1/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 9 judecători a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (31) și art. 4 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 134/2005, art. 151 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, introdus prin art. 4 pct. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2004, precum și a dispozițiilor art. 911-916 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Paula Irina Jianu în dosarul de mai sus.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005 contravin prevederilor constituționale ale art. 115 alin. (4) și (6) referitoare la domeniul de reglementare prin ordonanțe de urgență. De asemenea, prevederile art. 1 alin. (1) și (31) și art. 4 alin. (1) din actul criticat contravin dispozițiilor art. 132 referitoare la Statutul procurorilor, întrucât se instituie un organism paralel instituției constituționale a Ministerului Public.

Dispozițiile art. 151 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 contravin prevederilor constituționale ale art. 21 alin. (3), art. 28, art. 115 alin. (4) și (6), precum și prevederilor art. 6 paragraful 1 și art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece Direcția Națională Anticorupție deține mijloace adecvate interceptărilor de orice fel, fără a fi instituit vreun control din partea vreunei autorități.

Dispozițiile art. 911-916 din Codul de procedură penală contravin prevederilor constituționale ale art. 21 alin. (3) și art. 28, precum și celor ale art. 6 paragraful 1 și art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală putând dispune interceptarea audiovideo înainte de începerea urmăririi penale, respectiv înainte de declanșarea procesului penal sau înainte de săvârșirea unei infracțiuni. Totodată, se creează o vădită disproporție în favoarea organului de cercetare penală, învinuiții fiind practic lipsiți de orice mijloace eficiente de a se apăra, demonstrând că înregistrările și interceptările sunt nejustificate ori neîntemeiate.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 9 judecători opinează că excepția de neconstituționalitate este nefondată.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate este nefondată.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 7 octombrie 2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 54/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 13 martie 2006, și dispozițiile art. 911 cu denumirea marginală Condițiile și cazurile de interceptare și înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, art. 912 cu denumirea marginală Organele care efectuează interceptarea și înregistrarea, art. 913 cu denumirea marginală Certificarea înregistrărilor, art. 914 cu denumirea marginală Alte înregistrări, art. 915 cu denumirea marginală Înregistrările de imagini și art. 916 cu denumirea marginală Verificarea mijloacelor de probă, toate din Codul de procedură penală.

De asemenea, obiect al excepției îl constituie, potrivit notelor autorului, și dispozițiile art. 1 alin. (1) și (31) și art. 4 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 134/2004. În realitate, obiect al excepției îl constituie prevederile art. 1 alin. (1) și (31) și art. 4 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, așa cum a fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 134/2004, care au următorul conținut:

- Art. 1 alin. (1) și (31) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002:

"

(1) Prin prezenta ordonanță de urgență se înființează Direcția Națională Anticorupție, ca structură cu personalitate juridică, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin reorganizarea Parchetului Național Anticorupție. [...]

(31) Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție conduce Direcția Națională Anticorupție prin intermediul procurorului șef al acestei direcții. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează conflictele de competență apărute între Direcția Națională Anticorupție și celelalte structuri sau unități din cadrul Ministerului Public.";

- Art. 4 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002:

"

(1) Direcția Națională Anticorupție este condusă de un procuror șef care este asimilat prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție este ajutat de 2 procurori șefi adjuncți, asimilați adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție."

Distinct de acestea, obiect al excepției îl mai constituie și dispozițiile art. 151 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, cu următorul conținut:

- Art. 151 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002: "Direcția Națională Anticorupție este autorizată să dețină și să folosească mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, prelucrarea și stocarea informațiilor privitoare la faptele de corupție prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare, în condițiile legii. Orice informație cu valoare operativă de altă natură se transmite de îndată autorităților abilitate prin lege, pentru verificarea și valorificarea acesteia."

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 1.706 din 17 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2010, Curtea Constituțională a respins ca nefondată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, precum și a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (31) și art. 4 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, statuând că este neîntemeiată critica privind încălcarea prevederilor constituționale ale art. 132, deoarece Direcția Națională Anticorupție a fost concepută ca structură cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Public, prin reorganizarea Parchetului Național Anticorupție. Astfel, potrivit art. 131 alin. (2) din Legea fundamentală, "Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii", condiții care au stat și la fundamentarea organizării și funcționării Direcției Naționale Anticorupție. Faptul că în art. 1 alin. (31) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 s-a prevăzut că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție conduce Direcția Națională Anticorupție prin intermediul procurorului șef al acestei direcții nu justifică susținerea că textul de lege este neconstituțional. Dimpotrivă, având în vedere și prevederile art. 132 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora procurorii își desfășoară activitatea pe baza principiilor legalității, imparțialității și controlului ierarhic, se poate constata că dispozițiile legale criticate nu constituie altceva decât o reflectare a principiilor constituționale menționate și o subliniere a naturii juridice a Direcției Naționale Anticorupție, aceea de magistratură specială instituită pentru combaterea infracțiunilor de corupție.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele deciziei mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Referitor la critica fundamentată pe încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 115 alin. (4) și (6) din Constituție, Curtea constată următoarele:

Actuala Direcție Națională Anticorupție a fost înființată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, și care a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 503/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002. La acea dată era în vigoare Constituția din anul 1991, care nu condiționa emiterea unei ordonanțe de urgență de îndeplinirea exigențelor prevăzute în prezent în alin. (4) și (6) din art. 115, iar Guvernul a adoptat în temeiul art. 114 alin. (4) din Legea fundamentală, nerevizuită, actul de înființare a instituției în cauză.

Prin Decizia nr. 235 din 5 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 31 mai 2005, s-a statuat că modificările și completările aduse prin ordonanțele de urgență și legile de aprobare a acestora referitoare la actuala Direcție Națională Anticorupție au păstrat statutul special al acesteia față de celelalte parchete din structura Ministerului Public, "fiind organizat ca parchet specializat în combaterea infracțiunilor de corupție, structură autonomă cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Public. Activitatea acestui parchet se desfășoară sub autoritatea ministrului justiției, iar conducerea sa este exercitată de către un procuror general coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă fosta Curte Supremă de Justiție".

Sub aceste auspicii, "având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 235/2005, prin care s-au declarat neconstituționale prevederile prin care Parchetul Național Anticorupție era competent cu investigarea infracțiunilor comise de către deputați și senatori, segmentându-se astfel major investigarea corupției la nivel înalt și influențându-se negativ eficiența activității de luptă împotriva acestui fenomen, cu implicații majore asupra procesului de integrare a României în Uniunea Europeană, datorită neadaptării la cerințele europene referitoare la justiție și combaterea corupției și având în vedere cerința restrângerii competenței organismului specializat în combaterea corupției la cazurile de mare corupție definite prin calitatea făptuitorului și prin valoarea prejudiciilor, precum și a eficientizării acestuia", Guvernul a emis Ordonanța de urgență nr. 134/2005, contestată în prezenta cauză. Or, ținând seama de rațiunea edictării actului normativ așa cum a fost arătată în preambulul său, Curtea constată că nu sunt încălcate dispozițiile constituționale ale art. 115 alin. (4) din Constituție, legiuitorul delegat fiind pe deplin legitimat în acest sens.

Referitor la afectarea dispozițiilor art. 115 alin. (6), Curtea constată că, potrivit acestora, "Ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică". Cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, Curtea Constituțională a statuat că "din interpretarea textului constituțional se poate deduce că interdicția adoptării de ordonanțe de urgență este totală și necondiționată atunci când menționează că nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale și că nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică. În celelalte domenii prevăzute de text, ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate dacă «afectează», dacă au consecințe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conțin, au consecințe pozitive în domeniile în care intervin". Prin urmare, a afecta presupune "a suprima", "a aduce atingere", "a prejudicia", "a vătăma", "a leza", "a antrena consecințe negative".

Astfel, referitor la interdicția Guvernului de a adopta o ordonanță de urgență în domeniul instituțiilor fundamentale ale statului, în speță, Ministerul Public, Curtea constată că, în prezenta cauză, fondul reglementării constituit de dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005 nu afectează, în sensul arătat mai sus, instituția Ministerului Public, transformarea Parchetului Național Anticorupție în Direcția Națională Anticorupție fiind un imperativ desprins, pe de o parte, din rațiuni de conformitate cu Legea fundamentală și impuse la rândul lor de Decizia Curții Constituționale nr. 235/2005, definitivă și general obligatorie și, pe de altă parte, din necesitatea îmbunătățirii activității acestei structuri specializate.

Întrucât prin natura și finalitatea reglementării criticate nu s-au evidențiat aspecte negative menite a perturba organizarea și funcționarea Ministerului Public, Curtea urmează a respinge o astfel de critică.

Curtea constată că dispozițiile din Codul de procedură penală referitoare la interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare au mai fost supuse controlului său prin raportare la critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009, Curtea Constituțională a respins ca nefondată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 911, art. 912 alin. 2 și art. 915 din Codul de procedură penală. Cu acel prilej a statuat că interceptările și înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenței Curții Constituționale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată [...]".

De asemenea, Curtea a mai statuat că "nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 28 și 53, deoarece înseși textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenței nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucției penale. Astfel, societățile democratice sunt amenințate de un fenomen infracțional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea amenințări și de a supraveghea elementele subversive ce acționează pe teritoriul lor. Așa fiind, asemenea dispoziții legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securității naționale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârșirii de infracțiuni".

Totodată, Curtea a arătat că anumite aspecte invocate într-o cauză ori alta referitoare la modul de aplicare a dispozițiilor legale criticate nu constituie o problemă de constituționalitate, sens în care a reținut că "nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumției de constituționalitate ca urmare a aplicării unor dispoziții legale în contradicție cu legea ori cu principiile fundamentale".

În plus, însăși instanța europeană a validat prevederile legale contestate prin Cauza Dumitru Popescu versus România din 26 aprilie 2007. Astfel, după ce a reținut existența unei încălcări a art. 8 din ~Convenția~ pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislația în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea ~nr. 281/2003~ și Legea ~nr. 356/2006~) există numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a comunicațiilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nepertinente. Așa fiind, dispozițiile legale criticate oferă protecție împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viață privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înțeles univoc.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele deciziei mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 151 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002.

Pentru motivele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și alin. (31), art. 4 alin. (1) și art. 151 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, precum și a dispozițiilor ~art. 91~1-916 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Paula Irina Jianu în Dosarul nr. 6.036/1/2009 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 9 judecători.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 23 martie 2010.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru

;
se încarcă...