SECȚIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanțelor de judecată s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, persoanelor care după data de 6 martie 1945 și până în anul 1989 inclusiv au fost condamnate definitiv pentru infracțiunile de neprezentare la încorporare sau concentrare ori de insubordonare, prevăzute și pedepsite de art. 334 și 354 din Codul penal, săvârșite din motive de conștiință religioasă.

Unele instanțe au apreciat că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile de neprezentare la încorporare sau concentrare ori de insubordonare, săvârșite din motive religioase după data de 6 martie 1945, se încadrează în ipoteza normei juridice conținute de art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

S-a reținut că infracțiunile pentru care reclamanții au fost condamnați dobândesc, în contextul regimului de dictatură existent în acea perioadă, natura unor infracțiuni politice, deoarece limitarea libertății de exprimare și a libertății de conștiință a făcut posibile astfel de condamnări.

Alte instanțe au respins cererile de recunoaștere a drepturilor prevăzute prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, considerând că faptele pentru care reclamanții au fost condamnați nu constituie infracțiuni cu caracter politic, ci infracțiuni de drept comun, îndreptate împotriva capacității de apărare a țării.

Aceste din urmă instanțe au interpretat și au aplicat corect legea.

Conform dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare,

"

Constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:

a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; (...)"

În raport cu aceste dispoziții legale, rezultă că, în esență, problema de drept care se cere a fi soluționată prin recursul în interesul legii vizează stabilirea naturii infracțiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare și a celei de insubordonare, săvârșite din motive de conștiință religioasă, și, pe cale de consecință, a condamnării dispuse pentru aceste infracțiuni prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, respectiv dacă acestea trebuie privite ca având caracter politic sau, dimpotrivă, caracterul lor este de drept comun.

Cum în discuție sunt infracțiunile prevăzute de art. 334 și 354 din Codul penal, se cere arătat că faptele persoanelor care, din motive de conștiință, refuzau satisfacerea serviciului militar obligatoriu (cel mai frecvent determinate de apartenența la Organizația Religioasă "Martorii lui Iehova") au fost încadrate juridic în dispozițiile art. 354 din Codul penal (neprezentare la încorporare sau concentrare), respectiv în dispozițiile art. 334 din același cod (insubordonarea) atunci când, deși încorporată sau recrutată, persoana respectivă a refuzat executarea unui ordin cu privire la îndatoririle de serviciu.

Aceste fapte au fost și sunt reglementate în titlul X al Codului penal "Infracțiuni contra capacității de apărare a României", cap. 1 "Infracțiuni săvârșite de militari" - secțiunea I "Infracțiuni contra ordinii și disciplinei militare" (art. 334), respectiv cap. 3 "Infracțiuni săvârșite de civili" (art. 354).

Așezarea acestor texte în titlul și capitolele menționate a fost făcută, în mod evident, avându-se în vedere obiectul juridic al acestor infracțiuni, care este cel al relațiilor sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării.

Ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu ține de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală.

Instituirea obligației de executare a serviciului militar a privit toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.

În aceste condiții nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.

Or, în absența unui asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări având un astfel de caracter.

Condamnarea pentru infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale deoarece, în perioada la care ne referim, ~Constituția~ garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar în același timp, așa cum s-a menționat, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40).

Prin urmare, condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.

De altfel, în perioada respectivă, problema compatibilității obiecției de conștiință cu obligația satisfacerii serviciului militar a fost pusă și în discuția instituțiilor Consiliului Europei.

Astfel, această problemă a format obiectul mai multor acte adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, prin care s-au recomandat statelor membre recunoașterea obiecției de conștiință în legătură cu serviciul militar obligatoriu și instituirea unor forme de scutire de la executarea acestuia pentru persoanele care, din motive de conștiință sau din cauza unei credințe profund religioase, morale, umanitare, filosofice sau de altă natură similară, refuzau îndeplinirea acestuia (Rezoluția nr. 337/1967, Recomandarea nr. 816/1977).

În anul 2001, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea nr. 1.518 pentru introducerea dreptului la obiecție de conștiință cu privire la serviciul militar în ~Convenția~ europeană a drepturilor omului, propunându-se adoptarea unui protocol adițional care să modifice art. 4 paragraful 3 lit. b și art. 9 din Convenție.

Comisia europeană a drepturilor omului a decis că dispozițiile art. 4 paragraful 3 lit. b din Convenție nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigențele textului Convenției. (Johansen c/a Norvegiei, 14 octombrie 1985).

De asemenea, Comisia a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o aveau de a recunoaște refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de conștiință și de a-l înlocui cu prestarea unei alte activități sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elveției, 9 mai 1984).

Deși în acea perioadă statul român nu era parte la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, modalitatea de abordare juridică a obiecției de conștiință, relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar, nu era fundamental diferită de aceea a unor state membre ale Consiliului Europei.

Aceeași orientare a Comisiei se menține și în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la Organizația Religioasă "Martorii lui Iehova", a concluzionat că art. 9 din Convenția europeană a drepturilor omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b, nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință (Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009).

Așadar, restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.

Prin urmare, condamnările penale pronunțate pentru infracțiunile analizate nu au caracter politic în sensul Decretului-lege nr. 118/1990.

În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, și ale art. 329 alin. 2 și 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili că dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 din Codul penal, săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.

Acesta este un fragment din Decizia nr. 32/2009 privind examinarea recursului în interesul legii, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare*), persoanelor care după data de 6 martie 1945 și până în anul 1989 inclusiv au fost condamnate definitiv pentru infracțiunile de neprezentare la încorporare sau concentrare ori insubordonare prevăzute și pedepsite de art. 334 și 354 din Codul penal, săvârșite din motive de conștiință religioasă. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Pot fi de interes:

Decizie 32/2009:
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE SECȚIILE UNITE
DECIZIA Nr 32 din 16 noiembrie 2009
SECȚIILE UNITE,
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
;
se încarcă...