Curtea Constituțională - CCR

Decizia nr. 463/2016 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă

Modificări (...)

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 26 august 2016

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată
sau autentifică-te
  •  
Valer Dorneanu - președinte
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Augustin Zegrean - judecător
Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ștefania Sofronea.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Mircea Victor Daniel Chitic în Dosarul nr. 6.437/301/2015 al Judecătoriei Sectorului 3 București - Secția civilă. Excepția de neconstituționalitate formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 72D/2016.

2. La apelul nominal răspunde pentru autorul excepției de neconstituționalitate avocatul Lucian Dumitrașcu, cu împuternicire avocațială depusă la dosar, iar pentru partea Uniunea Scriitorilor din România se prezintă avocatul Corina Popescu, având, de asemenea, împuternicire avocațială depusă la dosar.

3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că Uniunea Scriitorilor din România a depus la dosar note scrise prin care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției, care solicită admiterea acesteia. În esență acesta susține că nu contestă, în sine, constituționalitatea prevederilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ce consacră principiul general potrivit căruia partea care cade în pretenții va fi obligată să suporte cheltuielile de judecată, ci ipoteza în care cheltuielile de judecată pot fi solicitate pe cale separată, în cadrul unui proces de sine stătător. Apreciază că prin acest mijloc procedural de realizare a cheltuielilor de judecată, pe cale separată, se aduce atingere principiului stabilității, securității juridice și a previzibilității procesului, deoarece justițiabilul se află în imposibilitatea de a prevedea care sunt efectele acțiunilor sale în situația în care va pierde procesul, având în vedere că nu există nicio normă legală care să limiteze seria de procese prin care se solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

5. Reprezentanta Uniunii Scriitorilor din România apreciază că nu există nici un fel de incompatibilitate între textul de lege criticat și dispozițiile Legii fundamentale. Arată că, astfel cum este invocată excepția de neconstituționalitate, critica este formulată din perspectiva a două aspecte, și anume: în primul rând al imposibilității părții de a prevedea efectele formulării unei cereri de chemare în judecată respinse și, în al doilea rând, sub aspectul nelimitării, prin art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a seriei de procese prin care se pot solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. Apreciază că, sub ambele aspecte, excepția de neconstituționalitate este nefondată, iar criticile formulate vizează mai degrabă modalitatea de aplicare a textului de lege decât constituționalitatea acestuia.

6. În acest context arată că, în ceea ce privește imposibilitatea prevederii efectelor, art. 453 din Codul de procedură civilă conține o serie de criterii foarte clare în baza cărora instanța de judecată va analiza efectele admiterii unei cereri de chemare în judecată, respectiv al căderii părții în pretenții. În acest sens, menționează că art. 22 din același cod prevede că ori de câte ori legea rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, acesta va avea în vedere și principiile generale ale dreptului, cerințele echității și buna-credință.

7. Referitor la seria de procese având ca obiect cheltuielile de judecată pe cale separată, este invocată Decizia nr. 19 din 18 noiembrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu ocazia examinării unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că, în situația în care cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale separată, aceste cereri sunt principale. Ca atare, fiind o cerere principală este evident că aceasta generează ea însăși cheltuieli de judecată, însă un nou proces prin care se solicită cheltuieli de judecată pe cale separată poate fi determinat numai de culpa procesuală în această nouă cerere principală, context în care devine iarăși o problemă de aplicare a legii, revenind judecătorului aprecierea de a acorda sau nu cheltuieli de judecată în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei.

8. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În acest context arată că soluția legislativă criticată era prevăzută inițial în art. 274 din Codul de procedură civilă din 1865, prevederi legale asupra cărora Curtea s-a mai pronunțat, în sensul constituționalității acestora, exemplu fiind Decizia nr. 367 din 20 martie 2008 sau Decizia nr. 1.586 din 13 decembrie 2011.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

9. Prin Sentința civilă nr. 17.296 din 2 decembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 6.437/301/2015, Judecătoria Sectorului 3 București - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Mircea Victor Daniel Chitic într-o cauză civilă având ca obiect pretenții, formulată în contradictoriu cu Uniunea Scriitorilor din România.

10. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că reglementarea criticată "permite și favorizează situația potrivit căreia orice cetățean român, în exercitarea dreptului său constituțional de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime - indiferent din ce calitate procesuală o face (de reclamant sau pârât), se află în imposibilitatea de a prevedea care sunt efectele acțiunilor sale în situația în care acesta va pierde procesul". În concret, acesta se referă strict la împrejurarea generată de textul criticat, în sensul că "partea care pică în pretenții va fi obligată să plătească părții care a câștigat cheltuielile de judecată printr-o procedură distinctă de cea inițială, generatoare la rândul ei de alte cheltuieli de judecată, la a căror plată va fi în mod cert obligată partea care a picat în pretenții în primul ciclu procesual, prin însăși efectul dispoziției legale criticate".

11. În acest context consideră că "drepturile cetățeanului prevăzute la art. 15 și art. 21 din Constituție sunt încălcate, atâta vreme cât accesul la justiție al acestuia poate genera costuri perpetue și ruinătoare". Arată, astfel, că "imposibilitatea absolută a prevederii costului final al unui litigiu constituie o veritabilă îngrădire a dreptului cetățeanului de a se adresa justiție, îngrădire ce excede necesitatea unui autocontrol și a unei autocenzuri din partea justițiabilului în exercitarea dreptului său de a se prezenta în justiție." Totodată, arată că posibilitatea solicitării pe cale separată a cheltuielilor de judecată "creează premisele unei inegalități a cetățenilor în fața legii, cu consecința încălcării art. 16 din Constituție, neexistând nicio justificare constituțională pentru tratamentul diferit al justițiabililor care «pică în pretenții» în funcție exclusiv de hotărârea arbitrarie a celui care câștigă procesul de a cere sau nu cheltuieli de judecată pe cale separată". Așa fiind, apreciază că reglementarea legală criticată încalcă principiul securității juridice și al previzibilității dreptului, consfințit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Lupșa vs. România și în Cauza Leander vs. Suedia.

12. Judecătoria Sectorului 3 București - Secția civilă și-a exprimat opinia asupra excepției de neconstituționalitate, în sensul caracterului neîntemeiat al acesteia, apreciind că "prevederile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă reprezintă o transpunere în dreptul procesual civil a răspunderii civile delictuale a părții care a pierdut procesul."

13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

14. Guvernul consideră că prevederile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu sunt de natură să încalce normele Legii fundamentale invocate de autorul excepției de neconstituționalitate. Arată că prin prevederile criticate legiuitorul a instituit reglementări referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, în sensul că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. De asemenea, potrivit art. 452 din același cod, partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. În acest context, subliniază că, așa cum s-a arătat și în doctrină, la fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală a părții, ce rezultă din chiar împrejurarea că a pierdut procesul. Această culpă procesuală nu se suprapune, însă, cu reaua-credință a părții, fiind indiferent, sub aspectul cheltuielilor de judecată, atitudinea procesuală a celui care a pierdut procesul.

15. Guvernul precizează, totodată, faptul că instanța de contencios constituțional s-a mai pronunțat asupra soluției legislative criticate, care se regăsea într-o formă similară în cuprinsul art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, care stipula că "partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", în acest sens fiind Decizia nr. 184 din 2 martie 2006 și Decizia nr. 367 din 20 martie 2008, prin care s-a statuat că "unul dintre principiile organizării justiției, ca serviciu public, este și gratuitatea acestuia. Semnificația sa se referă însă la faptul că părțile nu au obligația de a contribui la remunerația persoanelor desemnate în soluționarea cauzelor deduse instanțelor de judecată, acestea fiind salariate ale statului, astfel încât obligativitatea plății cheltuielilor de judecată, incluzând taxele de timbru și onorariile avocaților, de către partea ale cărei pretenții nu au fost admise de către instanța de judecată are la bază ideea de culpă procesuală a acesteia și nu contravine dispozițiilor art. 21 din Constituție privind accesul liber la justiție."

16. Avocatul Poporului apreciază că reglementarea legală criticată este constituțională, astfel încât nu pot fi reținute criticile autorului excepției referitoare la pretinsa contrarietate a acesteia față de dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (5), art. 4 alin. (2), art. 16 alin. (1) și nici celor ale art. 21 alin. (1) și (2). În ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 15 din Constituție, Avocatul Poporului apreciază că acestea nu au incidență în cauza de față. De altfel, menționează că, potrivit art. 451 alin. (1) din Codul de procedură civilă, "instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său", astfel că toate elementele prezentate de autorul excepției de neconstituționalitate concretizate în obiectul acțiunii introduse la instanța de judecată reprezintă o situație de fapt asupra cărei urmează ca, pe baza probelor administrate, să se pronunțe instanța de judecată, Curtea Constituțională nefiind competentă să decidă cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale criticate.

17. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

C U R T E A,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susținerile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

18. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

19. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, potrivit cărora "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

20. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, reglementarea legală criticată contravine dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora "În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie", art. 4 alin. (2) care dispune că "România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială", art. 15 referitor la universalitatea drepturilor, art. 16 alin. (1) potrivit cărora "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări", precum și art. 21 alin. (1) și (2) referitor la accesul liber la justiție.

21. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, până la data pronunțării acestei decizii, prevederile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu au mai făcut obiect al controlului instanței de contencios constituțional.

22. Soluția legislativă criticată se regăsea, însă, cu un conținut normativ similar, în cuprinsul art. 274 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865, iar asupra acestor prevederi legale Curtea s-a pronunțat, spre exemplu, prin Decizia nr. 367 din 20 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 7 aprilie 2008, sau Decizia nr. 1.586 din 13 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 11 ianuarie 2011, în sensul constituționalității acestora. Astfel, Curtea a reținut că "obligativitatea plății cheltuielilor de judecată, incluzând taxele de timbru și onorariile avocaților, de către partea ale cărei pretenții nu au fost admise de instanța de judecată are la bază ideea de culpă procesuală a acesteia".

23. De asemenea, prin Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 20 septembrie 2005, spre exemplu, Curtea a reținut că "prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil."

24. Distinct de cele mai sus menționate, Curtea reține că art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă determină debitorul obligației de plată a cheltuielilor de judecată (partea care pierde procesul) și creditorul obligației având ca obiect cheltuielile de judecată (partea care câștigă), înlocuind formularea codului anterior din 1865 de "parte căzută în pretenții". Această diferență terminologică nu schimbă însă cu nimic fundamentul suportării cheltuielilor de judecată, care rămâne culpa procesuală și despăgubirea integrală a părții câștigătoare. Buna-credință a părții care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Din acest punct de vedere, între partea care a obținut câștig de cauză, dreptul ei fiind recunoscut prin hotărâre, și partea care acceptă judecata și pierde procesul, riscul acestei situații trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credință, a obligat pe partea potrivnică câștigătoare să angajeze cheltuielile din proces. Așa fiind, textul criticat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu ocazia desfășurării procesului.

25. În literatura de specialitate, cu referire la problema de drept supusă analizei, s-a arătat că "în toate situațiile în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o acțiune separată, aceasta se înfățișează ca o cerere având un caracter principal, iar temeiul acțiunii îl constituie principiul răspunderii civile delictuale".

26. De altfel, prin Decizia nr. 34 din 16 noiembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 945 din 21 decembrie 2015, instanța supremă a lămurit natura juridică de drept procesual a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, în sensul stabilirii caracterului principal sau accesoriu al acesteia, precum și a naturii juridice a obligației pe care o conține. S-a reținut astfel că, potrivit art. 30 din Codul de procedură civilă, în funcție de calea procedurală aleasă de parte, cererile în justiție se împart în cereri principale, cereri accesorii, cereri adiționale și cereri incidentale, textul instituind un criteriu procedural de clasificare a cererilor. Cererea principală este aceea prin care se declanșează procedura judiciară, iar cererea este accesorie dacă rezolvarea ei depinde de soluția dată unui capăt de cerere principal. În acest context, în doctrină sunt enumerate, în mod constant, printre cererile accesorii, și cererile referitoare la solicitarea cheltuielilor de judecată. Astfel, pentru a califica o cerere drept accesorie, este necesar ca partea să o formuleze în cadrul aceluiași litigiu cu cererea principală de a cărei soluționare depinde.

27. Curtea reține că, potrivit art. 451 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului. Cu alte cuvinte, cheltuielile de judecată sunt acelea efectuate pentru derularea litigiului principal, aflat pe rolul instanței. Așa fiind, este neîndoielnic caracterul lor accesoriu, acordarea acestora depinzând de rezultatul capătului de cerere principal. Acest aspect este consacrat în art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care dispune că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Totuși, în situația în care cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale separată, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin Decizia nr. 19 din 18 noiembrie 2013, pronunțată cu ocazia examinării unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 20 ianuarie 2014, că aceste cereri sunt principale și sunt supuse taxei judiciare de timbru. Așa fiind, pentru cererile principale prin care se solicită, pe cale separată, plata cheltuielilor de judecată, așa cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia menționată, cererea trebuie taxată la valoarea pretențiilor, iar rațiunea acestei soluții rezidă în faptul că, prin declanșarea unui nou litigiu pentru recuperarea cheltuielilor de judecată, se generează costuri suplimentare pentru sistemul judiciar, iar așa cum a reținut Curtea Constituțională în jurisprudența sa, nu numai că accesul liber la justiție nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justiție, dar este justificat ca persoanele care se adresează autorităților judecătorești să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiție.

28. Prin urmare, având în vedere cele menționate, Curtea apreciază ca fiind neîntemeiate criticile formulate de autorul excepției de neconstituționalitate atât în ceea ce privește caracterul imprevizibil al prevederilor legale criticate, cât și sub aspectul îngrădirii dreptului cetățeanului de a se adresa justiției. Cât privește invocarea, în motivarea excepției, a celorlalte dispoziții constituționale, Curtea constată că acestea nu au relevanță pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate.

29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Mircea Victor Daniel Chitic în Dosarul nr. 6.437/301/2015 al Judecătoriei Sectorului 3 București - Secția civilă și constată că prevederile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 3 București - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 28 iunie 2016.

PREȘEDINTELE INTERIMAR AL CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Ingrid Alina Tudora

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

;
se încarcă...