Curtea Constituțională - CCR

Decizia nr. 732/2009 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, raportate la art. 1161 alin. (1) și art. 1162 alin. (1) din Legea învățământului nr. 84/1995

Modificări (...)

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 11 iunie 2009

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată
sau autentifică-te
  •  
Ioan Vida - președinte
Nicolae Cochinescu - judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Ion Predescu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Augustin Zegrean - judecător
Antonia Constantin - procuror
Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, excepție ridicată de Georgiana Olivia Călinescu, Lăcrămioara Mocanu și Ica Dioștianu în dosarele nr. 1.616/99/2007, nr. 1.622/99/2007 și nr. 1.620/99/2007 ale Curții de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 31 martie 2009, în prezența reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 7 aprilie 2009, apoi pentru data de 7 mai 2009.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin încheierile din 6 ianuarie 2009, pronunțate în dosarele nr. 1.616/99/2007, nr. 1.622/99/2007 și nr. 1.620/99/2007, Curtea de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, excepție ridicată de Georgiana Olivia Călinescu, Lăcrămioara Mocanu și Ica Dioștianu în cauze având ca obiect soluționarea contestațiilor formulate împotriva deciziilor de concediere.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin, în esență, că textul de lege criticat contravine dispozițiilor art. 16 și 32 din Constituție. Astfel, arată că, în condițiile în care dreptul la învățătură este garantat de stat, apare normal ca acesta să poată verifica modalitatea în care sunt organizate, ca structură și atribuții, instituțiile care realizează procesul de învățământ, fie ele de stat sau private. Un control al acestei activități desfășurate în cadrul unei universități particulare nu poate fi realizat decât prin implicarea ministerului de resort, care poate și este obligat să acorde girul unei organizări corecte a instituției de învățământ. Liberul arbitru pe care îl instituie dispozițiile art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 este evident, în condițiile în care formularea acestui text lasă deplină latitudine cartei universitare în organizarea structurilor de conducere, precum și cu privire la controlul modalității de administrare sau de stabilire a politicilor de cadre pe care fiecare facultate le poate face, în temeiul aceleiași legi. Așa fiind, se realizează o încălcare a principiului egalității în drepturi, atât din punctul de vedere al modalităților în care se pot alege organele de conducere ale unei astfel de instituții de învățământ superior, cât și sub aspectul faptului că dreptul la muncă și perioada pe care legile organice o stabilesc pentru această activitate sunt ignorate. Prin urmare, se instituie un monopol pe care îl deține universitatea cu privire la organizare, monopol ce nu poate fi desființat și intră în contradicție cu normele stabilite prin legi organice prin care rectorul este confirmat de ministerul de resort. În final, arată că textul de lege criticat contravine și prevederilor art. 69 din Legea nr. 128/1997.

Curtea de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale consideră că textul de lege criticat este constituțional. În acest sens, arată că autonomia universitară este consacrată de art. 32 alin. (6) din Constituție, fără ca această noțiune să fie însă definită. Rezultă că legiuitorul constituant a lăsat legiuitorului ordinar libertatea de a stabili elementele autonomiei universitare și condițiile în care aceasta se exercită, inclusiv în alegerea organelor de conducere. Autonomia universitară a fost definită prin art. 89 din Legea învățământului nr. 84/1995, iar formele de realizare a acesteia - între care și regulile de alegere a organelor de conducere ale instituțiilor de învățământ superior - au fost stabilite prin art. 92-96 din aceeași lege. Așadar, întrucât autonomia universitară a fost definită chiar de legiuitor, în virtutea competenței sale atribuite prin Constituție, nu se poate primi susținerea autorului excepției în sensul că dispozițiile legale atacate contravin principiului constituțional al autonomiei universitare. De asemenea, nu poate fi primită susținerea privind încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 16 alin. (1), deoarece procedura de alegere a organelor de conducere este aceeași pentru toate instituțiile de învățământ superior și pentru toți candidații. Cât privește faptul că dispozițiile art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 ar intra în contradicție cu dispozițiile art. 69 din aceeași lege, arată că aceasta reprezintă o problemă de interpretare și aplicare a legii, de competența instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei.

Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că prevederile art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 sunt constituționale. În acest sens, arată că textul de lege criticat nu aduce atingere principiului egalității cetățenilor în fața legii, întrucât se aplică tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare. Astfel, procedura de alegere a organelor de conducere este aceeași pentru toate instituțiile de învățământ superior de stat, particulare și confesionale. De asemenea, referitor la critica de neconstituționalitate a art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 față de art. 32 din Constituție, arată că dispozițiile de lege criticate nu aduc atingere dreptului la învățătură, ci sunt în concordanță cu regula constituțională potrivit căreia învățământul de toate gradele se desfășoară în unități de stat, particulare și confesionale, în condițiile legii.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat Curții Constituționale punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

C U R T E A,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile Legii nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispozițiile art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 16 iulie 1997, dispoziții potrivit cărora: "Atribuțiile și competențele structurilor și ale funcțiilor de conducere din învățământul superior sunt stabilite prin Carta universitară a instituției, potrivit legii. Hotărârile senatelor universitare, ale consiliilor facultăților și ale departamentelor, cu excepția prevederilor de la art. 74 alin. (3), se iau cu votul majorității membrilor prezenți, dacă numărul lor reprezintă cel puțin 2/3 din numărul total al membrilor. Membrii acestor structuri de conducere au drept de vot deliberativ egal."

Autorii excepției consideră că acest text de lege este contrar dispozițiilor art. 16 și 32 din Constituție, referitoare la egalitatea în drepturi și dreptul la învățătură.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, în esență, critica autorilor acesteia are în vedere faptul că art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 lasă o libertate deplină universităților ca prin carta universitară să stabilească atribuțiile și competențele structurilor și ale funcțiilor de conducere din învățământul superior, fără o intervenție a statului, care ar trebui să acorde girul unei organizări corecte a instituției de învățământ. Astfel, autorii susțin că nu mai este vorba de realizarea unei adevărate autonomii universitare, ci a unui monopol pe care ajung să îl dețină universitățile cu privire la organizarea și funcționarea acestora. În plus, consideră că, efect al prevederilor de lege criticate, persoanele din funcțiile de conducere a universităților vor fi supuse unor reglementări diferite, încălcându-se principiul egalității în drepturi a cetățenilor.

Față de aceste susțineri, Curtea observă că, potrivit art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997, atribuțiile și competențele structurilor și ale funcțiilor de conducere din învățământul superior sunt stabilite prin Carta universitară a instituției "potrivit legii". Astfel, textul de lege criticat face trimitere la conceptul de autonomie universitară, atunci când este vorba de învățământul superior de stat, respectiv la autonomia academică, așa cum prevede Legea nr. 480/2006 care modifică Legea nr. 84/1995, în cazul învățământului superior particular.

În acest context, trebuie amintit faptul că, dând expresie dispozițiilor art. 32 alin. (6) din Legea fundamentală, Legea învățământului nr. 84/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 10 decembrie 1999, reglementează în cuprinsul cap. IX secțiunea a 7-a, art. 89-96, conținutul conceptului de autonomie universitară, constând în "dreptul comunității universitare de a se conduce, de a-și exercita libertățile academice fără niciun fel de ingerințe ideologice, politice sau religioase, de a-și asuma un ansamblu de competențe și obligații în concordanță cu opțiunile și orientările strategice naționale ale dezvoltării învățământului superior, stabilite prin lege".

Or, atât timp cât textul de lege criticat nu face decât să dea expresie autonomiei universitare, care conferă anumite drepturi și libertăți instituțiilor de învățământ superior, Curtea reține că situațiile diferite ce ar putea rezulta din aplicarea acestui principiu nu pot fi interpretate ca aducând atingere principiului egalității în drepturi.

În același timp însă Curtea nu poate ignora faptul că, în egală măsură, în ceea ce privește universitățile particulare, art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 face aplicabil conceptul "autonomie academică", concept introdus în Legea învățământului prin Legea nr. 480/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.025 din 22 decembrie 2006, și care, plecând de la premisa proprietății private, ca fundament economic al învățământului superior particular, stabilește pentru acesta drepturi și libertăți diferite de cele care se circumscriu autonomiei universitare, inclusiv sub aspectul statutului cadrelor didactice, așa cum sunt limita de vârstă, promovarea în funcții etc.

Fără a nega fundamentul economic al universităților particulare, proprietatea privată a acestora, înființate prin lege, fără scop patrimonial și cu afectațiune specială, Curtea constată că acest fundament nu poate constitui și fundamentul instituirii unei forme de autonomie diferită de cea consacrată de art. 32 alin. (6) din Constituție, așa cum este autonomia academică.

În acest sens, Curtea observă că prevederile constituționale consacră și garantează o singură formă de autonomie, și anume cea universitară, indiferent că este vorba de învățământul superior de stat sau de învățământul superior particular, autonomie al cărei conținut trebuie să fie identic în ambele cazuri.

Potrivit art. 1161 alin. (1) din Legea învățământului, "Universitățile particulare sunt instituții de învățământ superior libere, deschise, autonome atât din punct de vedere academic, cât și economico-financiar, având drept fundament proprietatea privată, garantată de Constituție", iar potrivit prevederilor art. 1162 alin. (1) din aceeași lege, "Structurile și funcțiile de conducere ale universităților particulare, atribuțiile, modul de constituire, durata mandatelor și limitele de vârstă ale cadrelor didactice sunt stabilite de Carta universității. Deciziile definitive, în acest sens, revin universității".

În aceste condiții și având în vedere faptul că aceste instituții fac parte din sistemul național de învățământ, Curtea constată că principiul constituțional al autonomiei universitare trebuie să își găsească reflectarea, în egală măsură, asupra organizării și funcționării procesului de învățământ, a statutului cadrelor didactice, a promovării în funcție a acestora, a normei didactice etc.

Față de cele expuse, Curtea reține că prevederile art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 contravin art. 32 alin. (6) din Constituție, în măsura în care fac trimitere la art. 1161 alin. (1) și art. 1162 alin. (1) din Legea învățământului nr. 84/1995, introduse prin Legea nr. 480/2006, texte care la rândul lor sunt neconstituționale, deoarece, prin derogare de la prevederile constituționale, consacră un nou tip de autonomie pentru învățământul superior particular, și anume autonomia academică.

În sfârșit, Curtea constată că nu este competentă a analiza critica autorilor excepției privind neconcordanța dintre art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 și art. 69 din aceeași lege, întrucât controlul de constituționalitate vizează conformitatea dintre prevederile unei legi sau ordonanțe și dispozițiile sau principiile Constituției, iar nu conformitatea unor texte de lege între ele.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Georgiana Olivia Călinescu, Lăcrămioara Mocanu și Ica Dioștianu în dosarele nr. 1.616/99/2007, nr. 1.622/99/2007 și nr. 1.620/99/2007 ale Curții de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale și constată că dispozițiile art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic sunt neconstituționale în măsura în care fac trimitere la dispozițiile art. 1161 alin. (1) și art. 1162 alin. (1) din Legea învățământului nr. 84/1995, care la rândul lor sunt neconstituționale.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Pronunțată în ședința publică din data de 7 mai 2009.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,
Ioana Marilena Chiorean

*

OPINIE SEPARATĂ
față de admiterea excepției de neconstituționalitate a
dispozițiilor art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997
privind Statutul personalului
didactic, pronunțată prin Decizia nr. 732 din 7 mai
2009

Soluția pronunțată de Plenul Curții Constituționale este greșită pentru considerentele pe care le voi expune în continuare astfel:

1. Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic a fost ridicată de Georgiana Olivia Călinescu, Lăcrămioara Mocanu și Ica Dioștianu în dosarele nr. 1.616/99/2007, nr. 1.622/99/2007 și nr. 1.620/99/2007 ale Curții de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale.

Prin încheierile de ședință pronunțate în aceste dosare, instanța învestită cu judecarea recursurilor a dispus ("În numele legii - Dispune:") sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic.

Sesizarea a fost dispusă în baza art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Prin urmare, actul de sesizare a Curții Constituționale este încheierea pronunțată de instanța în fața căreia a fost ridicată excepția, principiu consacrat nu numai de prevederile amintite [art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992], cât și de doctrina și practica unanimă a Curții Constituționale.

Admițând că încheierea instanței ordinare are calitatea de act de sesizare al instanței de contencios constituțional, nu poți ignora un principiu procedural unanim recunoscut atât de doctrină, cât și de practica judecătorească, potrivit căruia obiectul cererii și limitele învestirii instanței aparțin celui care sesizează instanța - în cazul nostru instanța Curții de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale.

Printr-o derogare nepermisă de lege, Plenul Curții Constituționale a modificat obiectul sesizării instanței ordinare, și anume "soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997", astfel încât Decizia nr. 732 din 7 mai 2009 privește "excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, raportate la art. 1161 alin. (1) și art. 1162 alin. (1) din Legea învățământului nr. 84/1995", deși în cuprinsul încheierii de sesizare a Curții nu se precizează că excepția ar privi și aceste două articole din Legea nr. 84/1995.

2. Textul art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 permite Curții Constituționale ca, în caz de admitere a excepției, să se pronunțe și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare.

Textul art. 31 alin. (2) este cât se poate de suficient și clar încât să nu permită extinderea controlului de constituționalitate la prevederi din alte acte normative, așa cum s-a întâmplat în speța de față. Așadar, extinderea controlului de constituționalitate este permisă la alte prevederi, cu condiția ca aceste "alte prevederi" să facă parte din corpul actului atacat și nu din corpul altor acte normative, pentru că altfel Curtea Constituțională s-ar transforma într-un agent de control al constituționalității legilor, lărgind sfera atribuțiilor acesteia și adăugând astfel la prevederile art. 146 din Constituție.

Nici măcar printr-o interpretare forțată a prevederilor art. 146 lit. l) din Constituție, potrivit cărora Curtea Constituțională "îndeplinește și alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții", nu ar fi posibilă depășirea limitelor învestirii întrucât Legea nr. 47/1992 nu permite Curții să se sesizeze din oficiu.

3. Din conținutul Deciziei nr. 732 din 7 mai 2009 se desprinde concluzia că atât Legea nr. 128/1997, cât și Legea nr. 84/1995 ar privi același obiect - învățământul - în speță învățământul superior. Nu se poate face însă abstracție de faptul că Legea învățământului nr. 84/1995, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 480/2006, stabilește cadrul general de organizare și funcționare a învățământului, inclusiv învățământul superior, în timp ce Legea nr. 128/1997 reglementează statutul cadrelor didactice, adică drepturile și obligațiile profesorilor, condițiile de accedere în învățământ, de promovare etc.

4. Rezultatul încălcării dispozițiilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 este cât se poate de vizibil: art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 atacat cu excepția de neconstituționalitate poate fi neconstituțional în mod indirect, numai pe cale de trimitere la cele două texte - art. 1161 alin. (1) și art. 1162 alin. (1) din Legea nr. 84/1995, în timp ce aceste două texte din Legea nr. 84/1995 neatacate cu excepția de neconstituționalitate sunt declarate neconstituționale.

Iată așadar paradoxul soluției pronunțate de instanța de contencios constituțional.

Motivația instanței de contencios constituțional precum că în privința universităților particulare art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic face aplicabil conceptul de "autonomie academică", concept introdus prin Legea nr. 480/2006 și în baza căruia drepturile și libertățile învățământului superior particular ar fi diferite de cele care se circumscriu autonomiei universitare, dând ca exemplu limita de vârstă și promovarea în funcție, este cât se poate de greșită.

Plecând de la textul art. 89 din Legea învățământului nr. 84/1995 potrivit căruia autonomia universitară reprezintă "dreptul comunității universitare de a se conduce, de a-și exercita libertățile academice fără niciun fel de ingerințe ideologice, politice sau religioase, de a-și asuma un ansamblu de competențe și obligații în concordanță cu opțiunile și orientările strategice naționale ale dezvoltării învățământului superior, stabilite prin lege", Curtea apreciază că textul art. 1161 alin. (1) potrivit căruia "universitățile particulare sunt instituții de învățământ superior libere, deschise, autonome atât din punct de vedere academic, cât și economico-financiar..." ar crea un nou tip de autonomie, și anume "autonomie academică" diferită de cea consacrată de art. 32 alin. (6) din Constituție.

Concluzia instanței de contencios constituțional pleacă de la o înțelegere greșită a conceptului de "autonomie universitară", concept enunțat de art. 32 alin. (6) din Constituția României: "Autonomia universitară este garantată".

Așa cum în mod corect a reținut instanța ordinară - Curtea de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale în încheierile de sesizare a Curții Constituționale, Legea fundamentală a consacrat prin art. 32 alin. (6) principiul "autonomiei universitare", fără însă a-l defini, lăsând legiuitorului ordinar libertatea de a stabili elementele autonomiei universitare și condițiile în care aceasta se exercită, inclusiv în alegerea organelor de conducere, astfel încât prin art. 89 - 96 din Legea nr. 84/1995 se explicitează conceptul de autonomie universitară al cărui conținut cuprinde în mod necesar componenta academică, organizatorică și componenta economicofinanciară.

De altfel este lesne de observat că art. 89 din Legea nr. 84/1995 definește în esență componenta academică a conceptului de autonomie universitară, "dreptul comunității universitare de a se conduce, de a-și exercita libertățile academice fără niciun fel de ingerințe..."; art. 92 alin. (3) lit. a) din Lege - "stabilirea structurii interne a instituției de învățământ superior, conform legii", art. 92 alin. (3) lit. d) din Lege - "selectarea și promovarea personalului didactic ori ale celorlalte categorii de personal angajat, precum și stabilirea criteriilor de apreciere a activității didactice și științifice; acordarea titlurilor didactice, științifice și onorifice, în condițiile legii", art. 92 alin. (3) lit. f) din Lege - "eligibilitatea tuturor organismelor de conducere prin vot secret" și art. 92 alin. (3) lit. k) din Lege - "asigurarea ordinii și disciplinei în spațiul universitar" definesc componenta organizatorică a conceptului de autonomie universitară, în timp ce art. 92 alin. (3) lit. g) din Lege - "stabilirea necesității financiare și materiale; folosirea fondurilor și gestionarea lor, cu respectarea prevederilor legale; găsirea și stabilirea surselor suplimentare de venituri; organizarea și controlul serviciilor economico-gospodărești;" și art. 92 alin. (4) din Lege - "în plan financiar autonomia universitară se realizează ca drept de gestionare, potrivit legii și răspunderii personale, a fondurilor alocate de la bugetul public național sau provenite din alte surse, inclusiv a veniturilor realizate din taxele în valută de la studenți și cursanți străini, potrivit criteriilor stabilite de comun acord cu Ministerul Educației Naționale" definesc componenta economico-financiară a conceptului de autonomie universitară.

Mai mult, art. 92 alin. (2) din Legea nr. 84/1995 prevede expres că "autonomia universitară vizează domeniile conducerii, structurării și funcționării instituției, ale activității didactice și de cercetare științifică, ale administrării și ale finanțării", precizând în acest fel cele trei componente ale autonomiei universitare - componenta organizatorică (domeniul conducerii, structurării și funcționării instituției), componenta academică (domeniul activității didactice și de cercetare științifică) și componenta economico-financiară (domeniul administrării și finanțării).

Formularea sintagmei din art. 1161 alin. (1) din Legea nr. 84/1995: "autonome atât din punct de vedere academic,..." are la bază conceptul de exercițiu al libertăților academice fără niciun fel de ingerințe ideologice, politice sau religioase, astfel cum acesta este prevăzut în art. 89 din Lege "...dreptul comunității universitare de a se conduce, de a-și exercita libertățile academice fără niciun fel de ingerințe..." și care, în mod necesar și firesc, trebuie aplicat și învățământului superior particular.

Iată așadar că art. 1161 alin. (1) din Legea nr. 84/1995 nu introduce niciun alt concept de autonomie, ci vine să sublinieze conceptul de exercițiu al libertăților academice ca parte componentă a autonomiei universitare.

Prin urmare, câtă vreme conceptul de autonomie universitară este definit doar de legiuitorul ordinar, nu și de legiuitorul constituant, care doar îl enunță, a vorbi de încălcarea art. 32 alin. (6) din Constituție este un nonsens.

5. Tot astfel, printr-o interpretare greșită a conceptului de autonomie universitară, Plenul Curții apreciază că textul art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997, prin raportare la art. 1162 alin. (1) din Legea nr. 84/1995, ar stabili pentru învățământul superior particular "drepturi și libertăți diferite de cele care se circumscriu autonomiei universitare, inclusiv sub aspectul statutelor cadrelor didactice, așa cum este limita de vârstă, promovarea în funcție etc..."

Trebuie observat în primul rând că textul art. 1162 alin. (1) din Legea nr. 84/1995 este reprodus integral după textul art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997, în ce privește atribuțiile și competențele structurilor și ale funcțiilor de conducere din învățământul superior care sunt stabilite prin Carta universitară a instituției, potrivit legii, singura adăugire fiind durata mandatelor și limitele de vârstă ale cadrelor didactice.

Legea, în speța de față Legea nr. 84/1995 prin art. 1162 alin. (1) teza finală, stabilește că deciziile definitive, în acest sens, revin universității.

Prin urmare, plecând de la permisiunea pe care textul art. 1162 alin. (1) o acordă universităților particulare în ce privește durata mandatelor funcțiilor de conducere și limitele de vârstă ale cadrelor didactice, Plenul Curții apreciază că "proprietatea privată ca fundament economic al universităților particulare nu poate constitui și fundamentul instituirii unei forme de autonomie diferită de cea consacrată de art. 32 alin. (6) din Constituție, așa cum este autonomia academică".

Prima precizare care se impune este aceea că textul art. 1162 alin. (1) nu aduce atingere în niciun fel componentei academice a conceptului de autonomie universitară, ci, plecând de la proprietatea privată ca fundament al universităților particulare, lasă la aprecierea acestora durata mandatelor funcțiilor de conducere și limitele de vârstă până la care profesorii pot fi menținuți în activitate.

Prevederea în sine nu încalcă nici egalitatea în drepturi a cetățenilor prevăzută ca atare de art. 16 din Constituție și cu atât mai puțin autonomia universitară prevăzută de art. 32 alin. (6) din Constituție, indiferent din ce perspectivă ar fi analizată.

Pe de o parte, nu s-ar putea susține că trebuie să existe o egalitate absolută între învățământul superior particular și învățământul superior de stat câtă vreme învățământul superior particular are la bază proprietatea privată, iar statul nu contribuie cu nimic la desfășurarea și dezvoltarea acestuia.

Pe de altă parte, nu se poate nega învățământului superior particular o marjă de acțiune mai mare în ce privește organizarea procesului de învățământ și o mai mare libertate în a-și administra resursele economico-financiare.

Singura obligație pe care statul o poate institui învățământului superior particular trebuie să se limiteze la respectarea opțiunilor și orientărilor strategice naționale ale învățământului superior (componenta academică a conceptului de autonomie universitară, astfel cum aceasta este definită prin art. 89 din Legea nr. 84/1995), dat fiind că învățământul superior particular trebuie integrat în mod necesar în sistemul național de învățământ.

Rezumând la cele expuse, învățământul superior particular trebuie să furnizeze învățământ de calitate.

Dintr-o altă perspectivă trebuie apreciat că posibilitatea menținerii în activitate a profesorilor din învățământul particular peste vârsta de pensionare, vârstă care nu este impusă prin Legea nr. 128/1997, ci prin Legea pensiilor, este și benefică pentru societate, dat fiind că foarte mulți profesori universitari, de o valoare incontestabilă, rămân în activitate în beneficiul direct al tinerilor și al societății.

A doua precizare care se impune este aceea că și învățământul particular preuniversitar are aceeași reglementare ca și învățământul superior particular.

Astfel, art. 1451 precizează în alin. (1) că unitățile particulare de învățământ sunt unități libere, autonome atât din punct de vedere organizatoric cât și economico-financiar, iar alin. (2) stabilește că structurile și funcțiile de conducere ale unităților de învățământ particular, atribuțiile, modul de constituire, durata mandatelor și limitele de vârstă ale cadrelor didactice sunt stabilite prin regulamentele de organizare și funcționare a acestora în concordanță cu prevederile legale.

Prin urmare, legiuitorul a apreciat că în ce privește modul de organizare, durata mandatelor funcțiilor de conducere și limitele de vârstă ale cadrelor didactice din învățământul particular, fie el preuniversitar, fie universitar, acestea să fie lăsate la latitudinea instituțiilor de învățământ și înscrise în Carta universității sau în regulamentele de organizare și funcționare a acestora.

Față de opțiunea expresă a legiuitorului, care a înțeles să acorde libertăți mai mari învățământului particular - universitar sau preuniversitar, în ce privește organizarea procesului de învățământ și administrarea propriilor resurse economicofinanciare, în considerația tocmai a fundamentului acestuia - proprietatea privată, garantată de stat (art. 44 din Constituție), opțiune ce nu încalcă în niciun fel textul Constituției, Decizia Curții Constituționale nr. 732 din 7 mai 2009 nu face altceva decât să înfrângă voința legiuitorului, cu consecințe practice dintre cele mai nefericite.

Astfel, prin declararea ca neconstituționale a prevederilor art. 1161 alin. (1) din Legea nr. 84/1995, învățământul superior particular este lipsit de legitimitate, aceste prevederi fiind tocmai cele care definesc și legitimează existența universităților particulare, iar prin declararea ca neconstituționale a prevederilor art. 1162 alin. (1), lipsește practic universitățile de Carta universitară care nu este altceva decât propria lor Constituție.

Iată de ce apreciez că soluția de admitere a neconstituționalității art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 și pe cale de consecință declararea ca neconstituționale a prevederilor art. 1161 alin. (1) și art. 1162 alin. (1) sunt greșite.

Judecător,
Petre Lăzăroiu

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

;
se încarcă...