Curtea Constituțională - CCR

Decizia nr. 407/2016 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal

Modificări (...)

Text publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 573 din 28 iulie 2016.

În vigoare de la 28 iulie 2016

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată
sau autentifică-te
  •  
Valer Dorneanu - președinte
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Augustin Zegrean - judecător
Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal, excepție ridicată, din oficiu, de instanța judecătorească, în Dosarul nr. 1.980/338/2014 al Judecătoriei Zărnești și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.286D/2015.

2. La apelul nominal lipsește partea Adrian Vasile Voinescu, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care, având în vedere argumentele invocate în susținerea excepției și faptul că dispozițiile ce fac obiectul excepției nu reprezintă un drept fundamental sau o libertate recunoscută de Constituție, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a acesteia.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 4 mai 2015, pronunțată în Dosarul nr. 1.980/338/2014, Judecătoria Zărnești a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal. Excepția a fost ridicată din oficiu într-o cauză penală în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de punere în circulație sau conducerea unui vehicul neînmatriculat și a infracțiunii de conducere a unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere, cu reținerea concursului formal de infracțiuni și a stării de recidivă postcondamnatorie.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea arată că, potrivit dispozițiilor art. 53 din Constituție, restrângerea exercițiului unor drepturi sau unor libertăți poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică și este proporțională cu situația care a determinat-o. Mai arată că legislația penală actuală nu permite instanței de judecată să aprecieze liber asupra pericolului social al unei fapte prevăzute de legea penală și, în final, asupra necesității reale de a aplica o pedeapsă. Autoarea are în vedere faptul că principiul proporționalității impune ca măsurile juridice să fie adecvate situațiilor juridice cărora li se adresează însă, în anumite situații, poate fi îngăduită o diminuare rezonabilă a gradului de protecție oferită unor drepturi și libertăți, dar fără ca prin aceasta să fie atinsă însăși substanța acestora. Observă autoarea excepției că, în cauză, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de punere în circulație sau conducerea unui vehicul neînmatriculat și conducerea unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere cu reținerea concursului formal de infracțiuni și a stării de recidivă postcondamnatorie. Observă, de asemenea, că din cazierul judiciar al inculpatului rezultă că acesta are două condamnări anterioare, ambele cu suspendarea condiționată a executării pedepsei închisorii, așa încât, în măsura în care probele administrate în prezenta cauză conduc la concluzia că cele două fapte pentru care inculpatul a fost trimis în judecată constituie infracțiuni, instanța, în mod automat, va da eficiență celor două condamnări anterioare și, în urma operațiunilor tehnico-juridice incidente, va aplica inculpatului o pedeapsă cu executare în regim de detenție. În aceste condiții, autoarea excepției subliniază imposibilitatea legală a instanței de judecată de a aprecia cu privire la lipsa pericolului social al unei infracțiuni, în condițiile în care inculpatul are antecedente penale. Observă, totodată, autoarea excepției că de lege lata nu există niciun mijloc juridic prin care o instanță judecătorească ar putea valorifica lipsa pericolului social al faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, astfel încât această valorificare să producă efecte vizibile asupra situației inculpatului. Singura manieră de valorificare a pericolului social redus este aplicarea pedepsei închisorii orientate spre minim, însă aceasta echivalează cu o aplicare de drept a pedepsei închisorii. De fapt, în această ipoteză, pedeapsa închisorii nu este aplicabilă de drept, însă produce efecte ca și cum ar fi aplicabilă de drept și, în acest sens, invocă Hotărârea din 28 septembrie 2004, pronunțată în Cauza Sabou și Pîrcălab împotriva României. Susține autoarea excepției că, potrivit definiției date de art. 15 alin. (1) din Codul penal, pericolul social încetează a mai fi o trăsătură esențială a infracțiunii. Reține însă că pericolul social este în continuare hotărâtor pentru orice instanță judecătorească în angajarea răspunderii penale a inculpatului. Sub aspect terminologic, observă că legiuitorul penal modern este adeptul noțiunii de "gravitate" a infracțiunii, expresie folosită, de pildă, în art. 74 sau în art. 80 din Codul penal, noțiune care este cel puțin similară aceleia de pericol social.

6. Apreciază autoarea excepției că, în aplicarea normelor procesual penale criticate, pedeapsa urmează a fi pronunțată în absența unui veritabil control exercitat de către instanța de judecată și fără a lua în considerare diferitele particularități ale infracțiunilor deduse judecății, deoarece instanța nu dispune de o asemenea putere. Consideră că, din această perspectivă, inculpatului i se va aplica o sancțiune disproporționată. În aceste condiții, textul art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal indică o severitate deosebit de sporită din partea legiuitorului, acesta din urmă practicând severitatea ca tehnică de reglementare cu ignorarea anumitor realități sociale. Astfel, tehnica de reglementare a legiuitorului determină ca o faptă de mică însemnătate, care a adus o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de lege, să fie sancționată cu asprime. În egală măsură, această tehnică de reglementare limitează puterea instanței judecătorești de apreciere și de judecare a gravității perseverenței infracționale a inculpatului, or, această limitare nu este instituită în considerarea unui interes general particularizat asupra unui anumit tip de infracțiuni. Apreciază autoarea excepției că lipsa unei asemenea prerogative din sfera puterii judecătorești transformă judecata penală într-un act pur formal și pe judecător într-un simplu executant al dispozițiilor legale. Reține că justiția se înfăptuiește în numele legii, potrivit art. 124 din Constituție, însă România este stat de drept și social, în care dreptatea reprezintă o valoare supremă, or, a face dreptate nu înseamnă a aplica mecanic legile, ci a stabili și menține echilibrul în societate. Susține autoarea excepției că situația în care se află inculpatul îi este imputabilă, dar cadrul legislativ îi este acestuia deosebit de defavorabil, în mod nejustificat și întru totul excesiv. Arată că dispozițiile art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal au caracter firesc în orice societate, însă, obiectul criticii îl reprezintă normele procesual penale precitate în contextul în care nu există niciun alt mijloc de valorificare a lipsei de pericol social al unei infracțiuni care să permită judecătorului să aprecieze liber asupra infracțiunii săvârșite, fără a fi condiționat de drept de antecedentele penale ale inculpatului. În concluzie, autoarea excepției consideră că dispozițiile art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal, prin caracterul restrictiv al reglementării - lipsa unei condamnări anterioare - pot, în numeroase situații, contribui în mod determinant la aplicarea unei sancțiuni disproporționate, conducând astfel la încălcarea dispozițiilor art. 53 din Constituție.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

8. Guvernul consideră excepția de neconstituționalitate neîntemeiată. În motivarea punctului său de vedere, arată că renunțarea la aplicarea pedepsei nu este un drept constituțional, ci o vocație acordată de legiuitor unei categorii de persoane care săvârșesc fapte prevăzute de legea penală, însă există motive a se crede că, în considerarea persoanei acestora și a gravității faptei comise, renunțarea la aplicarea unei pedepse este în măsură să atingă scopul educațional și de reintegrare în mai mare măsură decât aplicarea acesteia. Susține că, în măsura în care aceste prevederi se aplică în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în aceeași situație juridică și nu afectează dreptul la un proces echitabil sau vreuna dintre componentele sale, aceste dispoziții reprezintă o opțiune de politică legislativă, a cărei reglementare constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, "infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora" se reglementează prin lege organică, revenind astfel legiuitorului infraconstituțional competența să decidă care sunt condițiile incidenței instituției renunțării la aplicarea pedepsei. Consideră că legiuitorul a apreciat că, prin însăși situația premisă - comiterea unei infracțiuni de către o persoană care mai fusese anterior condamnată - se justifică necesitatea și proporționalitatea cu situația care a determinat-o - cerințe ale art. 53 alin. (2) din Constituție - a aplicării unei pedepse privative de libertate. De asemenea, arată că instanța de judecată poate aprecia asupra oportunității dispunerii suspendării executării pedepsei sub supraveghere, dacă sunt îndeplinite condițiile legale și apreciază că executarea unei sancțiuni privative de libertate nu este necesară pentru îndreptarea inculpatului.

9. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal sunt constituționale, întrucât acestea nu pun în discuție restrângeri ale exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale. Renunțarea la aplicarea pedepsei nu este exclusiv o exprimare a voinței instanței de judecată, legea stabilind condiții cu privire la persoana infractorului sau cu privire la limita maximă specială a pedepsei pentru care se poate aplica. În plus, normele procesual penale criticate disting și cu privire la conduita ce poate fi considerată incompatibilă cu renunțarea la aplicarea pedepsei. Arată că aceste condiții negative nu trebuie cumulate, ci este suficient ca una dintre acestea să îl descalifice pe infractor pentru a se putea renunța la aplicarea pedepsei. Susține că norma penală reglementează condițiile negative de natură a demonstra fie o perseverență a infractorului în conduita antisocială, fie o gravitate mai mare a infracțiunii săvârșite, astfel fiind limitată posibilitatea instanței de judecată de a avea încredere în persoane care au mai suferit o condamnare. Consideră că, din motivarea autoarei excepției, reiese că aceasta solicită o completare a textului de lege criticat, în sensul acordării posibilității ca instanța de judecată să aprecieze cu privire la pericolul social al unei infracțiuni, în condițiile în care inculpatul are antecedente penale. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului". În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că nu își poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică, întrucât ar îndeplini rolul de legislator pozitiv, și nici nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite, întrucât ar contraveni art. 61 din Constituție, potrivit căruia "Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a țării".

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal, având denumirea marginală "Condițiile renunțării la aplicarea pedepsei", care au următorul conținut: "Nu se poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei dacă: a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;".

13. Autoarea excepției susține că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că renunțarea la aplicarea pedepsei este o instituție nouă, care nu are corespondent în Codul penal anterior, și care constă în facultatea recunoscută instanței de judecată de a renunța definitiv la stabilirea și aplicarea unei pedepse pentru o persoană găsită vinovată de săvârșirea unei infracțiuni, pentru resocializarea căreia - ținând seama de gravitatea infracțiunii, de persoana infractorului și de conduita avută de acesta anterior și ulterior comiterii faptei - este suficientă aplicarea unui avertisment. Rațiunea renunțării la aplicarea pedepsei o reprezintă săvârșirea unor fapte infracționale care au o gravitate redusă, infractorul putând fi exonerat de la aplicarea unei pedepse, fiind suficiente constatarea faptelor și atenționarea infractorului cu privire la conduita viitoare.

15. Curtea reține că prevederi similare se regăseau în art. 181 din Codul penal din 1969, care aveau drept rațiune nepedepsirea infractorului pentru lipsa pericolului social concret al faptei, în condițiile atingerii minime a valorilor apărate prin lege. Curtea observă însă că, pentru a se renunța la aplicarea pedepsei, Codul penal actual reglementează, în art. 80, noi criterii cu privire la faptă și la persoana infractorului. Așadar, în vechiul Cod penal, fapta care nu prezenta pericolul social al unei infracțiuni nu constituia infracțiune, pe când, în noul Cod penal, cu privire la faptă, deși aceasta este infracțiune, s-ar putea renunța la aplicarea pedepsei, această din urmă operațiune fiind la latitudinea instanței de judecată care va dispune în condițiile prevăzute de art. 80 din Codul penal.

16. Curtea reține, de asemenea, că, pentru ca instanța să poată decide renunțarea la aplicarea pedepsei, trebuie să fie întrunite condițiile pozitive referitoare la gravitatea redusă a infracțiunii și la conduita infractorului, reglementate în art. 80 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, renunțarea la aplicarea pedepsei nefiind un drept al infractorului, ci o facultate a instanței de judecată care apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea cu privire la persoana acestuia. Curtea constată că renunțarea la aplicarea pedepsei nu este exclusiv o exprimare a voinței instanței de judecată, actualul Cod penal stabilind, de asemenea, în art. 80 alin. (2), condiții negative cu privire la persoana infractorului sau cu privire la limita maximă specială a pedepsei pentru care se poate aplica, față de prevederile art. 181 din Codul penal din 1969, care țineau seama doar de gradul de pericol social concret al faptei, așadar de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care s-a săvârșit fapta, de urmarea produsă ori care s-ar fi putut produce, toate aceste din urmă criterii ce țineau de pericolul social al faptei fiind apreciate de instanță.

17. Curtea observă că art. 80 alin. (2) lit. a) -d) din Codul penal reglementează situațiile în prezența cărora instanța nu poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, acestea fiind condiții ce țin de persoana infractorului, precum și de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită. Una dintre condițiile negative referitoare la conduita infractorului anterioară săvârșirii faptei este reglementată în art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal, criticat în prezenta cauză, care stabilește că nu se poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei dacă infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) - faptele nu mai sunt prevăzute de legea penală și lit. b) - infracțiunile amnistiate sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare. Curtea reține că, în speță, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de punere în circulație sau conducerea unui vehicul neînmatriculat și a infracțiunii de conducere a unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere, cu reținerea concursului formal de infracțiuni și a stării de recidivă postcondamnatorie, instanța de judecată - autoare a excepției de neconstituționalitate - susținând că normele penale înscrise în art. 80 alin. (2) lit. a) contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

18. Față de cele reținute în paragraful precedent, Curtea constată că dispozițiile constituționale ale art. 53 - care permit, în mod condiționat și cu titlu de excepție, restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți, așadar care statuează cu privire la regimul restrângerii exercițiului acestora - nu au o existență autonomă, așa încât pot fi invocate în susținerea unei excepții de neconstituționalitate prin raportare la alte dispoziții din Constituție care, în mod necesar, reglementează cu privire la drepturi ori libertăți fundamentale. În aceste condiții, având în vedere acest aspect, cât și faptul că autoarea excepției de neconstituționalitate nu a precizat vreun drept ori libertate fundamentală al căror exercițiu să fi fost restrâns prin textul de lege criticat, instanța de contencios constituțional nu poate examina constituționalitatea normelor procesual penale ale art. 80 alin. (2) lit. a) prin raportare art. 53 din Legea fundamentală.

19. Curtea observă însă că autoarea excepției de neconstituționalitate susține, în esență, că normele procesual penale criticate determină imposibilitatea instanței de judecată de a aprecia cu privire la lipsa pericolului social al unei infracțiuni, în condițiile în care inculpatul are antecedente penale, așa încât se limitează puterea instanței judecătorești de apreciere și de judecare a gravității perseverenței infracționale a inculpatului, iar pedeapsa urmează a fi pronunțată în absența unui veritabil control exercitat de către instanța de judecată și fără a lua în considerare diferitele particularități ale infracțiunilor deduse judecății. În aceste condiții, din motivarea excepției de neconstituționalitate, Curtea deduce că autoarea susține încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 124 privind înfăptuirea justiției. Așa încât instanța de contencios constituțional va examina excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal prin raportare la aceste din urmă dispoziții constituționale.

20. Curtea reține că o critică similară celei din prezenta speță a fost analizată de instanța de contencios constituțional prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal - referitoare la stabilirea pedepsei principale în caz de concurs de infracțiuni - sunt constituționale în raport cu criticile formulate. În această din urmă speță, susținerile autorului excepției au fost formulate în sensul că normele procesual penale ale art. 39 alin. (1) lit. b) "restrâng dreptul magistratului de a individualiza sancțiunea aplicată, potrivit propriei conștiințe și reprezentării pe care acesta o are în legătură cu faptele deduse judecății, gravitatea și consecințele lor, precum și persoana celui care le-a comis", așadar s-a susținut că se restrânge dreptul magistratului de a determina în concret pedeapsa în cazul concursului de infracțiuni - pedeapsa rezultantă/de ansamblu.

21. În motivarea soluției de respingere a excepției de neconstituționalitate, Curtea a reținut în Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, faptul că: în actualul Cod penal, legiuitorul român are o orientare mai degrabă preventivă, decât represivă, de vreme ce s-a optat pentru reducerea limitelor speciale de pedeapsă pentru mai multe infracțiuni, concomitent cu înăsprirea tratamentului penal al pluralității de infracțiuni (paragraful 26); legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere și instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea și sancționarea pluralității de infracțiuni, așa încât noul Cod penal răspunde unei puternice exigențe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancționator al celui care repetă comportamentul infracțional; potrivit expunerii de motive la proiectul Legii privind Codul penal, "într-un stat de drept, întinderea și intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanța valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracțiuni înainte de a fi definitiv condamnați și cu atât mai mult pentru cei aflați în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispozițiile părții generale, care vor permite o agravare proporțională a regimului sancționator prevăzut pentru pluralitatea de infracțiuni" (paragraful 27); săvârșirea mai multor infracțiuni de către aceeași persoană demonstrează o perseverență pe calea infracțională a acesteia, așa încât sunt necesare sisteme de sancționare adecvate pentru asigurarea constrângerii și reeducării, iar reglementarea acestora trebuie să se facă cu respectarea Constituției și a supremației sale (paragraful 28).

22. Analizând cerințele înscrise în alin. (2) al art. 124 din Legea fundamentală - referitoare la imparțialitatea justiției și realizarea acesteia în mod egal pentru toți cetățenii - Curtea a reținut că normele procesuale criticate, referitoare la stabilirea pedepsei rezultante în caz de concurs de infracțiuni, nu sunt de natură a înfrânge dispozițiile constituționale menționate. Aceasta întrucât, pe de o parte, există proceduri naționale, reglementate la nivel infraconstituțional, pentru a garanta imparțialitatea judecătorilor, iar, în materie procesual penală, dispozițiile care concură la asigurarea imparțialității, respectiv incompatibilitatea judecătorului, sunt reglementate în art. 64, 66 și 67 din actualul Cod de procedură penală referitoare la abținere și recuzare, iar, pe de altă parte, tot la nivel infraconstituțional este reglementată obligația judecătorilor de a asigura un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, cerința înscrisă în alin. (2) al art. 124 din Constituție fiind o reflectare a dispoziției constituționale înscrisă în art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală potrivit căreia "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări."

23. Totodată, în decizia precitată, paragrafele 36-43, analizând susținerile autorului excepției potrivit cărora normele procesual penale criticate afectează independența judecătorului din perspectiva dreptului magistratului de a individualiza sancțiunea aplicată infractorului în ipoteza concursului de infracțiuni, Curtea le-a respins ca neîntemeiate.

24. În motivarea soluției sale, Curtea a reținut că individualizarea sancțiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabilește normativ pedepsele și celelalte sancțiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime și maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanței valorii sociale ocrotite prin săvârșirea faptei incriminate, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea a subliniat importanța individualizării legale a sancțiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări și aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancțiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancțiune, și valoarea socială a cărei protecție a determinat limitarea. Curtea a reținut, de asemenea, că legiuitorul nu trebuie să-i ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală, legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul și maximul special al pedepsei, dar, totodată, îi oferă aceluiași judecător instrumentele care îi permit alegerea și determinarea unei sancțiuni concrete, în raport cu particularitățile faptei și cu persoana infractorului.

25. De asemenea, Curtea a reținut că, în activitatea de judecată, judecătorii nu sunt independenți față de lege, potrivit art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală aceștia "se supun numai legii". Textul constituțional precitat raportat la dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (2) potrivit cărora "nimeni nu este mai presus de lege" și ale art. 124 alin. (1) care stabilesc că "Justiția se înfăptuiește în numele legii" fixează poziția justiției, a judecătorului față de lege. De asemenea, Curtea a reținut că, potrivit normelor procesual penale ale art. 2, "procesul penal se desfășoară potrivit dispozițiilor prevăzute de lege" și "nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii" [art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală]. Cu alte cuvinte, judecătorul nu creează legea, ci o aplică la speța concretă. Competența judecătorului implică nu numai identificarea normei aplicabile și analiza conținutului său, ci și o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Organul legislativ, emitent al normei juridice, poate fi însă mai restrictiv, obligându-l pe judecător să fie mai apropiat de lege, ori poate prefera, ținând seama de diversitatea și complexitatea relațiilor sociale, o redactare generală a legii.

26. În aceste condiții, având în vedere faptul că susținerile autoarei excepției din prezenta speță sunt similare celor analizate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, așadar, ținând cont de faptul că atât în prezenta cauză, cât și în speța anterioară a fost supusă atenției instanței de contencios constituțional critica potrivit căreia textele de lege invocate aduc atingere dispozițiilor constituționale privind înfăptuirea justiției, din perspectiva posibilității instanței de a aprecia în mod liber cu privire la gravitatea infracțiunii și de a individualiza pedeapsa principală, respectiv pedeapsa rezultantă în ipoteza stării de recidivă a infractorului, respectiv a pluralității de infracțiuni, pentru identitate de rațiune se impune aceeași soluție, considerentele reținute în decizia precitată, enumerate în precedent, fiind pe deplin aplicabile în cauza de față.

27. De altfel, Curtea reține că, în cauză, astfel cum rezultă din considerentele Sentinței penale nr. 89 din 29 iulie 2015, pronunțată de Judecătoria Zărnești - autoare a excepției de neconstituționalitate, la individualizarea pedepsei principale, instanța de judecată a avut în vedere criteriile generale de individualizare enumerate de art. 74 alin. (1) din Codul penal, respectiv împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii, motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit, natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal, nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială, fiind reținută și circumstanța atenuantă judiciară, prevăzută de dispozițiile art. 75 alin. (2) lit. b) din Codul penal, referitoare la împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului. Totodată, având în vedere că inculpatul a recunoscut săvârșirea faptelor, acesta a beneficiat și de prevederile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. În consecință, Curtea observă că, în cauză, au fost incidente mai multe cauze de atenuare a pedepsei, iar instanța de judecată a aplicat dispozițiile art. 79 din Codul penal, valorificând mai întâi circumstanțele atenuate și apoi cauzele speciale de reducere a pedepsei. În aceste condiții, Curtea reține că instanța de judecată a apreciat cu privire la gravitatea infracțiunii (element similar gradului de pericol social concret al faptei), respectiv cu privire la modul și mijloacele de săvârșire a faptei, scopul urmărit, împrejurările în care s-a săvârșit fapta, circumstanțele atenuante reținute cu privire la infractor fiind valorificate în pedeapsa concretă, așa încât nu se poate susține că la individualizarea pedepsei principale, în ipoteza reglementată de norma penală criticată, judecătorul nu poate aprecia liber asupra infracțiunii săvârșite. Faptul că, în speță, este îndeplinită condiția existenței unei conduite negative a infractorului - a unei condamnări avute anterior săvârșirii faptei - reglementată în art. 80 alin. 2) lit. a) din Codul penal, astfel încât instanța nu poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, nu echivalează cu "imposibilitatea legală a instanței de judecată de a aprecia cu privire la lipsa pericolului social al unei infracțiuni", astfel cum susține autoarea. Astfel cum s-a subliniat în precedent, legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea și sancționarea pluralității de infracțiuni, așa încât norma penală în vigoare răspunde unei puternice exigențe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancționator al celui care repetă comportamentul infracțional, stabilirea condițiilor în care instanța de judecată poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei intrând în atribuțiile Parlamentului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării.

28. Cât privește susținerile potrivit cărora, în ipoteza reglementată de art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal, pedeapsa închisorii produce efecte ca și cum ar fi aplicabilă de drept, în acest sens fiind invocată Hotărârea din 28 septembrie 2004, pronunțată în Cauza Sabou și Pîrcălab împotriva României, Curtea reține că, în considerentele hotărârii precitate, instanța de la Strasbourg a observat că, în dreptul român, interzicerea unor drepturi (în cauză, interzicerea exercitării drepturilor părintești) se aplică în mod automat și absolut, cu titlu de pedeapsă accesorie, oricărei persoane care execută o pedeapsă cu închisoarea, în absența oricărui control exercitat de către instanțele judecătorești și fără a lua în considerare tipul infracțiunii. Or, Curtea reține că reglementarea de către legiuitor a unor condiții negative în prezența cărora instanța de judecată nu poate dispune cu privire la renunțarea la aplicarea pedepsei nu echivalează cu aplicarea de drept a pedepsei închisorii, instanța de judecată având libertatea de a aprecia cu privire la gravitatea infracțiunii în alegerea și determinarea unei sancțiuni concrete, în raport cu particularitățile faptei și cu persoana infractorului, urmând ca pentru a se renunța la aplicarea pedepsei astfel stabilite să fie îndeplinite condițiile reglementate în art. 80 din Codul penal.

29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de instanța de judecată în Dosarul nr. 1.980/338/2014 al Judecătoriei Zărnești și constată că dispozițiile art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Zărnești și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 16 iunie 2016.

PREȘEDINTELE INTERIMAR AL CURȚII CONSTITUȚIONALE,
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Mihaela Ionescu

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

;
se încarcă...