Curtea Constituțională

Decizia nr. 68/2016 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 65 și art. 66 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

Text publicat în M.Of. al României.

În vigoare de la 12 aprilie 2016

Acest document poate avea modificări ulterioare. Cumpărați documentul în formă actualizată sau alegeți un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată.

Cumpără forma actualizată

sau autentifică-te

  •  
Augustin Zegrean - președinte
Valer Dorneanu - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Ionița Cochințu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 65 și ale art. 66 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepție ridicată de Ildiko Anicuța Neacșu în Dosarul nr. 3.613/3/2012 al Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 950D/2015.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, menționând în acest sens jurisprudența Curții Constituționale în materie.

C U R T E A,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 23 aprilie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 3.613/3/2012, Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 65 și art. 66 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepție ridicată de Ildiko Anicuța Neacșu într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului declarat împotriva unei sentințe pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale prin care s-a respins contestația formulată împotriva deciziei de concediere.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține, în esență, că prevederile art. 65 și art. 66 din Codul muncii sunt neconstituționale prin raportare la art. 69-74 din Legea nr. 53/2003 și la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 9 mai 2011, fiind contrare dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (3) și art. 41, în măsura în care concedierii individuale, fără culpa salariatului, nu îi sunt aplicabile prevederile legale ce condiționează concedierea colectivă. În acest sens arată că prevederile art. 65 din Codul muncii constituie prin ele însele o garanție a protecției drepturilor salariaților, stabilind condițiile în care angajatorul poate dispune concedierea salariatului din motive ce nu îi sunt imputabile acestuia. Pentru aceste rațiuni, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale, arată că legea prevede nu doar cerința ca desființarea locului de muncă să fie efectivă, ci și pe aceea de a fi justificată de o cauză reală și serioasă sau, altfel spus, de a fi determinată de o cauză obiectivă, de o anumită gravitate care să impună, cu adevărat, această măsură, care sunt condiții de fond ale concedierii individuale, vizând însuși conținutul concedierii. Însă, în cazul concedierilor fără culpa salariatului, când acestea sunt colective, pentru o protecție socială eficientă, se impun anumite condiții prealabile, fiind prevăzute o serie de obligații ale angajatorului de natură a asigura o protecție socială efectivă, respectiv inițierea unor informări ce privesc exercitarea drepturilor sindicale (art. 69 și art. 71), obligațiile angajatorului de notificare către inspectoratul teritorial de muncă (art. 70, art. 72 și art. 73), precum și dreptul salariatului la reangajare (art. 74). Aceste garanții nu se aplică concedierilor individuale, ceea ce creează un regim discriminatoriu între concedierile individuale și cele colective, chiar dacă situația salariatului într-un proces de concediere este identică.

6. Totodată, susține că, pe de o parte, prevederile art. 74 devin inaplicabile concedierilor individuale într-o interpretare formală a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 9 mai 2011, întemeiată pe premisa greșită că în cazul concedierilor individuale nu ar mai exista locuri de muncă disponibile. Pe de altă parte, Curtea Constituțională, fără a face distincție între concedierea colectivă și cea individuală, în jurisprudența sa, a statuat că aceste dispoziții prevăd obligația angajatorului de a menționa în cuprinsul deciziei de concediere, care trebuie comunicată în scris salariatului, suficiente motive și informații pe baza cărora salariatul să poată aprecia legalitatea deciziei.

7. În final, arată că salariații concediați pentru motive ce nu țin de persoana lor se bucură de drepturi diferențiate după cum este vorba de o concediere colectivă sau individuală. Scopul unei asemenea diferențieri este neconstituțional în măsura în care el servește numai angajatorului pentru a opera mai facil concedieri individuale. Prin aceasta se creează o veritabilă discriminare, deoarece nesocotirea principiului egalității în drepturi are drept consecință neconstituționalitatea normei care institute o discriminare, iar potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, discriminarea se bazează pe noțiunea de excludere de la un drept/beneficiu.

8. Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale opinează în sensul că dispozițiile art. 65 și art. 66 din Legea nr. 53/2003 nu contravin prevederilor constituționale invocate. În acest sens arată că art. 65 din Codul muncii se referă la concedierea individuală pentru motive care nu țin de persoana salariatului, iar criticile autoarei vizează modul în care legiuitorul a ales să reglementeze procedura concedierii individuale, prin comparație cu procedura concedierii colective, în cazul acesteia din urmă fiind instituite mai multe măsuri de protecție a salariaților vizați de măsura desființării posturilor, prin prevederile art. 69-74 din Codul muncii. Astfel, autoarea excepției tinde la completarea prevederilor legale supuse controlului de neconstituționalitate, urmărind instituirea unor garanții și proceduri similare și în cazul concedierilor individuale. În acest context, instanța apreciază că un astfel de demers contravine rolului Curții Constituționale de legislator negativ, care are abilitarea doar de a elimina prevederile legale supuse controlului, aflate în neconcordanță cu Legea fundamentală, nu și pe aceea de a completa dispozițiile criticate. În ceea ce privește compatibilitatea dispozițiilor criticate cu prevederile constituționale invocate în susținerea excepției de neconstituționalitate, arată că acestea au mai format obiectul controlului de constituționalitate, sens în care menționează jurisprudența Curții Constituționale în materie.

9. Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze prezenta excepție.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 65 și ale art. 66 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, care au următorul cuprins:

- Art. 65:

"

(1) Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.

(2) Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă."

- Art. 66: "Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului poate fi individuală sau colectivă."

13. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3) privind valorile supreme ale statului de drept, art. 16 alin. (1) și (2) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) privind dreptul părților la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil și art. 41 privind munca și protecția socială a muncii.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 66 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii prevăd că, în ceea ce privește concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului, aceasta poate fi individuală sau colectivă. Pe de altă parte, dispozițiile art. 65 din aceeași lege stabilesc ce înseamnă concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului, respectiv aceasta reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, context în care desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă, respectiv condițiile în care angajatorul poate dispune concedierea salariatului din motive ce nu îi sunt imputabile acestuia.

15. Din analiza susținerilor autoarei excepției de neconstituționalitate, se observă că aceasta este nemulțumită, în principal, de faptul că, în cazul concedierii colective pentru motive care nu țin de persoana salariatului, legea prevede anumite condiții prealabile, respectiv o serie de obligații ale angajatorului de natură a asigura o protecție socială efectivă, astfel cum sunt cuprinse în Secțiunea a 5-a: Concedierea colectivă. Informarea, consultarea salariaților și procedura concedierilor colective, art. 68-74 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, și care nu sunt aplicabile și concedierilor individuale. Or, în opinia autoarei, prin neaplicarea acestui cadru legal și concedierilor individuale, cu precădere în ceea ce privește obligațiile angajatorului de notificare către inspectoratul teritorial de muncă [art. 72 din Legea nr. 53/2003] și dreptul salariatului la reangajare [art. 74 din Legea nr. 53/2003], se creează un regim discriminatoriu între concedierile individuale și cele colective. În acest context, menționează că prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 9 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 24 iunie 2011, prin care au fost admise recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Colegiul de Conducere al Curții de Apel București, s-a stabilit că dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii [în forma nerepublicată], care prevăd că "decizia de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu: [...] d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64", nu se aplică în situația în care concedierea s-a dispus pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 din Codul muncii.

16. Referitor la susținerea autoarei excepției de neconstituționalitate cu privire la pretinsa discriminare între regimul juridic aplicabil concedierilor colective și cel aplicabil concedierilor individuale, ca urmare a instituirii, prin lege, a unor măsuri suplimentare de protecție pentru salariații concediați pentru motive care nu țin de persoana lor în cadrul concedierii colective, se reține că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că, astfel cum Curtea a statuat în jurisprudența sa, o măsură de protecție nu poate avea semnificația nici a unui privilegiu, nici a unei discriminări, ea fiind destinată tocmai asigurării, în anumite situații specifice, a egalității cetățenilor, care ar fi afectată în lipsa ei, principiul egalității neinterzicând reguli specifice, în cazul unei diferențe de situații (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 60 din 14 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 19 ianuarie 1994, Decizia nr. 104 din 31 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 26 februarie 1996, și Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996).

17. Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 840 din 2 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 524 din 30 iulie 2009, a constatat că "art. 65 din Codul muncii reglementează concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului, fără a institui discriminări de natură să încalce principiul egalității în fața legii, consacrat constituțional prin dispozițiile art. 16 din Constituție".

18. Cu privire la invocarea în susținerea excepției a art. 21 din Constituție, prin Decizia nr. 840 din 2 iunie 2009, precitată, Curtea a constatat că aceste dispoziții constituționale nu sunt încălcate prin prevederile criticate din Codul muncii, deoarece acestea nu îngrădesc accesul liber la justiție, ci reglementează condițiile de concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului, desființarea locului de muncă trebuind să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă. Totodată, cât privește verificarea valabilității motivului invocat de angajator, precum și împotriva eventualelor măsuri abuzive și nelegale de concediere, salariații beneficiază de dreptul de a face contestație la instanțele judecătorești, care pot cere administrarea de probe în vederea evidențierii existenței cauzei reale și serioase ce a determinat desființarea locului de muncă și, astfel, prin hotărâre judecătorească se poate restabili dreptul încălcat (a se vedea Decizia nr. 350 din 28 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 26 august 2005).

19. Referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor criticate în raport de prevederile art. 41 din Constituție, se reține că aceasta este neîntemeiată. Astfel, Curtea, în jurisprudența sa, a statuat că dreptul la muncă, dreptul la libera alegere a profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă și dreptul la protecția socială, consacrate de art. 41 din Constituție, în concordanță cu reglementările din instrumentele juridice internaționale, sunt drepturi fundamentale și generale. În exercitarea acestor drepturi orice persoană are posibilitatea să se încadreze în muncă fără să fie forțată în acest sens, să opteze pentru o anumită profesie, meserie sau ocupație, pentru care se pregătește și se califică în mod corespunzător, precum și pentru un loc de muncă dorit. Astfel, Curtea a reținut că acestea nu sunt însă drepturi absolute, în sensul că persoana s-ar putea încadra la orice loc de muncă, de aceste drepturi beneficiind numai persoanele cu calificarea și aptitudinile necesare unei profesii, meserii sau ocupații pentru care are calificarea și aptitudinea necesare. În acest sens, Codul muncii, în scopul eliminării oricăror discriminări la angajare și în scopul asigurării stabilității raporturilor de muncă, prevede numeroase garanții, menite să împiedice comportamentul abuziv al angajatorilor, printre care foarte importantă este stricta reglementare a condițiilor de încetare a contractului individual de muncă. Acesta poate înceta și din inițiativa angajatorului pentru motive ce țin de persoana salariatului, dar și pentru motive legate de funcționarea în bune condiții a unității. Aceste motive sunt concret determinate de lege, iar salariatul concediat poate contesta în justiție legalitatea și temeinicia motivelor concedierii. De altfel, Curtea a observat că în art. 24 lit. a) din Carta socială europeană revizuită se prevede posibilitatea concedierii salariaților pentru "un motiv întemeiat, legat de aptitudinea sau conduita acestora ori de cerințele de funcționare a întreprinderii, a instituției sau a serviciului" (Decizia nr. 379 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 25 octombrie 2004).

20. În ceea ce privește condițiile în care angajatorul poate dispune concedierea salariatului din motive ce nu îi sunt imputabile acestuia, acestea urmăresc să stabilească un echilibru între cele două părți ale contractului de muncă, respectiv între necesitatea de a asigura angajatorului libertatea de a dispune cu privire la desființarea unor locuri de muncă atunci când considerente obiective o impun - dificultăți economice, transformări tehnologice, reorganizarea activității etc. -, pe de o parte, și nevoia de a proteja salariatul de o eventuală atitudine abuzivă a angajatorului, de cealaltă parte. Pentru aceste rațiuni, legea prevede nu doar cerința ca desființarea locului de muncă să fie efectivă, ci și pe aceea de a fi justificată de o cauză reală și serioasă sau, altfel spus, de a fi determinată de o cauză obiectivă, de o anumită gravitate care să impună, cu adevărat, această măsură (a se vedea Decizia nr. 420 din 15 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 21 ianuarie 2014).

21. Totodată, Curtea reține că, potrivit art. 67 din Codul muncii, salariații concediați pentru motive care nu țin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a șomajului și pot beneficia de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă aplicabil.

22. Distinct de acestea, Curtea observă că, practic, autoarea excepției de neconstituționalitate dorește și completarea prevederilor art. 65 și ale art. 66 din Legea nr. 53/2003 în sensul instituirii unor garanții și proceduri similare celor aferente concedierii colective și în ceea ce privește concedierea individuală, aspect ce nu poate fi reținut, deoarece Curtea s-ar substitui puterii legislative, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție, "Parlamentul este () unica autoritate legiuitoare a țării". Tocmai de aceea, chiar dacă omisiunea de reglementare ori caracterul incomplet al acesteia ar fi reale, suplinirea lipsei de reglementare nu intră în atribuțiile Curții Constituționale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, " (...) se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

23. Referitor la invocarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3) privind valorile supreme ale statului de drept, Curtea reține că acestea nu sunt incidente în cauză.

24. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ildiko Anicuța Neacșu în Dosarul nr. 3.613/3/2012 al Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și constată că dispozițiile art. 65 și ale art. 66 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 18 februarie 2016.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Ionița Cochințu
;
se încarcă...