Universul Juridic nr. 10/2017

Evoluții și tendințe privind sistemul, sistematizarea și izvoarele dreptului român contemporan
de Ioan-Iosif Santai

17 octombrie 2017

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Sistemul de drept a cunoscut multiple definiții și sensuri de-a lungul istoriei, și în cele mai diferite moduri, inclusiv cazuri în care s-a preferat o înlocuire a lui cu dreptul pozitiv, văzut ca ansamblul regulilor aplicabile sub garanția organizării de stat, sau dreptul definit ca sistem de norme(1), idee reluată prin definirea dreptului ca având caracter normativ, reprezentând ansamblul normelor de conduită cu caracter juridic existente în societate(2).

Binecunoscutul tratat consacrat teoriei generale a statului și dreptului(3), se mărginea la definirea sistemului de drept ca reprezentând structura internă (organizarea) dreptului dintr-un stat, bazată pe unitatea normelor juridice și diviziunea (gruparea) lor în anumite părți interdependente ramuri și instituții juridice, definiție împărtășită, aproape în unanimitate de întreaga doctrină juridică românească(4).

Altfel spus(5), sistemul este un ansamblu de norme juridice ce cuprinde relații fundamentale, structurale, de principiu pentru normativitatea juridică, având o coerență internă, care-i asigură funcționalitatea și aplicabilitatea, exprimând interdependența între normele juridice, formând un tot unitar care nu se reduce la părțile sale componente.

Se impune, de la bun început, precizarea că sistemul și structura nu sunt categorii identice, ci, esențialmente, diferite. Prin "sistem" înțelegem un ansamblu coerent și unitar de elemente reunite și aflate în relații de interdependență, în timp ce prin "structura" unui sistem desemnăm dispunerea internă a elementelor componente ale sistemului.

Deci, în acest sens, sistemul de drept al unei societăți se poate defini(6) ca reprezentând totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat în cadrul unui stat, aflate într-o strânsă unitate și interdependență, grupate după anumite criterii și având la bază o cauzalitate comună socio-economică, subordonate acelorași principii, manifestate prin forme (izvoare) omogene de exprimare.

Sistemul dreptului ne dezvăluie, pe de o parte, structura internă (organizarea) a dreptului, bazată pe unitatea regulilor juridice, precum și gruparea (divizarea) acestora în anumite părți respectiv, instituții și ramuri de drept , iar, pe de altă parte, forma exterioară sau învelișul acestor reguli, inclusiv modul lor de manifestare, prin constituirea și apartenența la un decident.

Dacă sistemul dreptului vizează fenomenul juridic în ansamblul normativității sale, sistemul juridic mai include și raporturile juridice concrete generate de acte și fapte cu efecte juridice, în vreme ce sistemul normativ cuprinde totalitatea actelor normative (de reglementare) în vigoare, iar sistemul legislativ se reduce numai la ansamblul legilor adoptate de parlament(7).

Toate aceste sensuri, nu se confundă, cu sistemul științelor juridice, văzut ca un ansamblu unitar de cunoștințe veridice despre fenomenul juridic abordat în general, cât și formele concrete de manifestare ale acestuia sau ramurile de drept, cu științele juridice aferente și corelative lor.

(Sub)diviziunile interne ale sistemului de drept includ norma juridică, ca submultiplu de bază sau elementar, instituția juridică, ca element intermediar, și ramura juridică, subdiviziunea cea mai cuprinzătoare constituită în temeiul obiectului și metodei de reglementare (derulare) a raportului juridic .

Mari subdiviziuni ale sistemului de drept sunt consacrate încă din antichitatea greco-romană, cum este cea vizând, de exemplu, dreptul privat (incluzând dreptul civil, al ginților și cel natural) și dreptul public, conform interesului general sau personal consacrat, promovat și apărat, alături de dreptul scris și nescris, cel comun și cel de excepție etc.(8), în vreme ce în Evul Mediu se făcea distincție între dreptul laic, al autorităților publice, și dreptul canonic, al celor ecleziastice(9).

O altă clasificare a marilor sisteme sau familii de drept contemporan, dar și cu caracter tradițional, regional, cuprinse într-o adevărată geografie juridică(10), se poate face în sistemul de drept romano-germanic, sistemul englez și nord american, dreptul hindus, dreptul musulman și cel al Extremului Orient (chinez și japonez tradițional), inclusiv tipul (istoric deja) socialist de drept.

O caracteristică definitorie a clasificării ramurilor de drept contemporan care se fundamentează pe tradiționala diviziune în drept intern și drept internațional, bazată pe locul procedurii (spațiale) a efectelor juridice ale normelor de drept vizează, cunoscutele, subdiviziuni ale dreptului internațional public (având ca obiect relațiile dintre state, dintre entități (organizații) internaționale, ori dintre cele două categorii)(11), și ale dreptului internațional privat, ultimul un adevărat drept civil și dreptul familiei conținând elemente de extraneitate(12), dar care subdiviziuni au proliferat cuprinzând dreptul comerțului internațional(13), la care s-au mai adăugat, dreptul internațional al drepturilor omului (14 S. Scăunaș, "Dreptul internațional al drepturilor omului", Ed. All Beck, București, 2003, p. 5 și urm.), drept penal internațional(14) (15, dreptul internațional al mediului(15) (16) și unul al muncii(16),(17) propunându-se(17) chiar un drept constituțional și un drept administrativ, tot cu caracter internațional(18), ca o consecință a mondializării sau globalizării relațiilor externe și a normelor juridice pe care acestea se întemeiază.

2. În privința evoluției sistemului de drept românesc, dintr-o perspectivă istorică, relativ recentă, de după cel de al doilea război mondial, privitoare la procesul de sistematizare legislativă s-ar impune unele precizări, de ordin mai general.

În primul rând, după 1947, odată cu noul regim de guvernare, vădit contradictoriu politic și economic cu vechile rânduieli, până la o totală incompatibilitate de esență, se remarcă o masivă asanare legislativă de proporții fundamentale care au vizat Constituția din 1923, repusă, modificat în vigoare(19) la finele anului 1944, precum și întreaga legislație administrativă de organizare și funcționare a executivului central și local, a sistemului judiciar, fiscal, educațional etc., incluzând o profundă restructurare instituțională și de personal concomitent cu cea a unui nou aparat de stat bazat pe o legislație aferentă corespunzătoare.

Procesul de edificare constituțională include cele trei momente semnificative ale legilor fundamentale din anii 1948, 1952, 1965, precum și legile multiple de naționalizare industrială, comercială, bancară, imobiliară (funciară, minieră, locativă), legi de cooperativizare (mai ales agricolă), cele de planificare economică și bugetară, în materia raporturilor de muncă și a asigurărilor sociale etc.

În al doilea rând, au fost menținute, cu ample modificări, vechile legi (coduri), de drept material și procedural, în materie civilă și penală, adaptate noilor finalități social-politice, eliminându-se mari instituții precum arbitrajul privat, contenciosul administrativ, calea de atac a apelului și curțile judiciare corespunzătoare, iar legislația (codul) comercială, din domeniu, deși neabrogată expres, prin neaplicare, a căzut în desuetudine.

În al treilea rând, au fost elaborate o serie de reglementări principiale, fundamentale pentru unele ramuri de drept, precum și legi complexe, ca de exemplu, Codul Muncii (1950), Codul Familiei (1954) sau pe domenii de activitate Codul Silvic (1962), Codul Aerian etc., Legea pentru organizarea și funcționarea sfaturilor populare (Decretul nr. 259/1949), o bogată legislație electorală și de factură economico-financiar.

În al patrulea rând, în condițiile regimului politic monopartinic, și al eliminării pluralismului politic, asistăm la întărirea și consacrarea legislativă a rolului politic conducător al partidului unic (comunist) inclusiv, și pe acest considerent, eliminarea principiului separației puterilor în stat și al instituirii principiului unicității puterii politice (publice sau de stat) cu o strictă subordonare ierarhică pe linie legislativ-reprezentativă (Marea Adunare Națională și Sfaturile devenite, ulterior consilii, populare regionale, raioanele, apoi județene și de localitate), administrativ-executivă și al procuraturii, inclusiv pe linie judiciar-funcțională, prin deciziile de îndrumare ale Tribunalului Suprem și utilizarea recursului extraordinar pentru unificarea practicii judecătorești, totul fundamentat pe un strict centralism, pretins democratic.

În al cincilea rând, mai ales după anul 1965, în condițiile noii constituții socialiste, se declanșează un amplu proces de sistematizare legislativă, pe un fond de ușoară liberalizare politică și juridică, de scurtă durată, care se voia a fi un început de reformă politico-economică, constând în noile codificări, penale și procesual penale din anul 1968, inclusiv noua lege de executare a pedepselor, noul Cod al Muncii (1972), Legea comisiilor de judecată (nr. 59), de organizare judecătorească (nr. 58), de organizare a procuraturii (nr. 60), a consiliilor populare (nr. 57), cea de organizare administrativ-teritorială (nr. 2), toate din anul 1968, cărora li s-a alăturat, în premieră, o lege contravențională (nr. 32/1968), o nouă lege a contractelor economice ( nr. 71/1969 ), o lege privind controlul judecătoresc asupra activității executive ilegale (nr. 1/1967), ca o timidă reîncercare de reintroducere a contenciosului administrativ, după aproape douăzeci de ani de neaplicare, o nouă reglementare a dreptului de petiționare (Decretul nr. 534/1966), o lege a pensiilor (nr. 27/1966), precum și în alte domenii importante ca, de exemplu, învățământul, sănătatea, fiscalitatea, apărarea națională, în materie electorală etc.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...