Universul Juridic nr. 9/2017

Unele considerații asupra evoluției dreptului de a-ți determina felul propriilor funeralii în România
de Silviu-Dorin Șchiopu

29 septembrie 2017

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Reglementarea dreptului de a-ți determina felul propriilor funeralii

Dreptul de a determina felul propriilor funeralii este prevăzut de art. 80 alin. (1) teza I C. civ.(1) în cadrul articolului având denumirea marginală: respectarea voinței persoanei decedate, inclus în secțiunea a 4-a: "Respectul datorat persoanei și după decesul său" din capitolul II: "Respectul datorat ființei umane și drepturilor ei inerente" al Cărții I: "Despre persoane". O dispoziție similară regăsim în Codul civil al provinciei Quebec care în art. 42 privind respectul datorat corpului după deces, menționează posibilitatea de a-ți determina organizarea funeraliilor(2) .

În același sens, potrivit art. 2 alin. (2) al Legii nr. 102/2014, la stabilirea locului de veci și organizarea serviciilor funerare se ține cont de voința exprimată pe timpul vieții de către defunct iar, în lipsa acesteia, se va ține seama de apartenența religioasă a defunctului. Deși Codul civil a consacrată în mod expres(3) libertatea de a-ți determina felul propriilor funeralii(4) , totuși, acest drept nu este unul absolut, ci trebuie corelat cu normele prevăzute de regulamentul cimitirului în care defunctul alege să-și doarmă somnul de veci, precum și cu normele de drept canonic incidente în materie.

În continuare, vom evidenția unele diferențe de regim juridic al mormintelor situate în cimitire diferite tocmai pentru a sublinia necesitatea unei reglementări unitare a locurilor de înhumare(5), nu fără a ilustra pe scurt cum s-a ajuns la prezenta reglementare.

2. Scurtă privire cronologică asupra evoluției reglementării cimitirelor și a serviciilor funerare

Primul act normativ modern privind cimitirele a intervenit în timpul principelui Alexandru Ioan Cuza când a fost elaborat un Regulament pentru înmormântări(6) ce avea vocația de a se aplica inclusiv cimitirelor mănăstirești, astfel că prin acesta s-a asigurat un regim juridic unitar al funcționării și organizării tuturor cimitirelor. Ulterior, prin art. (1) al Legii pentru înmormântări din 1864(7) s-a prevăzut că toate cultele sunt datoare a înființa cimitire iar în orice cimitir creștin se vor putea înmormânta inclusiv cei de alt rit, decedații de altă religie care nu aveau un cimitir propriu urmând a fi îngropați, potrivit art. (3) teza a II-a, și în cimitirele ortodoxe. În această perioadă apar și primele cimitire municipale precum Cimitirul Șerban-Vodă (Bellu) din București.

Un alt moment cheie este reprezentat de Regulamentul tip privind administrarea cimitirelor și crematoriilor localităților din 25 iunie 1982(8) , care excludea de la domeniul său de aplicare cimitirele confesionale. Regulamentul tip admitea însă și existența cimitirelor aflate în proprietatea organizațiilor de cult, acestea din urmă stabilindu-și regulamente proprii de organizare și funcționare, un exemplu în acest sens fiind Regulamentul pentru organizarea și funcționarea cimitirelor parohiale și mănăstirești din cuprinsul eparhiilor Bisericii ortodoxe române(9) . Potrivit art. 4 din Regulamentul tip, înhumarea și reînhumarea nu se puteau realiza decât în cimitirele municipale, orășenești și comunale sau administrate de alte organe de stat, precum și în cimitirele aflate în proprietatea organizațiilor de cult recunoscute potrivit legii.

Legislația ulterioară a menținut această clasificare a cimitirelor, astfel că anexa Legii nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia(10) menționează cimitirele orășenești și comunale ca parte a domeniului public local al comunelor, orașelor și municipiilor iar Regulamentul-cadru din 15 iunie 2004 de organizare și funcționare a serviciilor publice de administrare a domeniului public și privat de interes local(11) preciza relativ la organizarea și funcționarea cimitirelor că serviciile necesare colectivităților locale sunt asigurate în sistem privat de către unitățile parohiale, iar în sistem public prin cimitirele de stat/locale. De asemenea, Legea nr. 489 din 28 decembrie 2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor(12) prevede în art. 28 alin. (1) că parohiile pot avea și întreține, singure sau în asociere cu alte culte, cimitire confesionale pentru credincioșii lor, aceste cimitire administrându-se potrivit regulamentelor cultului deținător.

Din coroborarea dispozițiilor art. 4 din Ordinul nr. 261/1982 al Ministrului Sănătății și prevederile H.G. nr. 955/2004 s-a concluzionat că unitățile parohiale erau singurele care puteau asigura serviciile funerare necesare colectivităților locale în regim privat, motiv pentru care Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a impus centrelor eparhiale obligația de a emite "adrese către autoritățile publice locale prin care să încunoștințeze că înființarea de cimitire private este ilegală"(13) .

Lipsa unui cadru legal adecvat privind serviciile funerare desfășurate de operatorii economici a fost complinită prin Legea nr. 102 din 8 iulie 2014 privind cimitirele, crematoriile umane și serviciile funerare(14) , act normativ menit a reglementa în mod unitar drepturile și obligațiile în legătură cu cimitirele. În ceea ce privește domeniul de aplicare al Legii nr. 102/2014, prevederile acesteia de aplică tuturor persoanelor juridice care dețin în proprietate, în administrare sau în întreținere cimitire în funcțiune sau închise, opere comemorative(15) sau crematorii umane, adică cultelor, bisericilor și comunităților religioase, autorităților administrației publice locale, operatorilor economici, fundațiilor și asociațiilor.

Cimitirele, potrivit art. 4 al Legii nr. 102/2014, sunt fie confesionale - aflate în proprietatea cultelor religioase legal recunoscute sau a unităților locale de cult/biserici, fie comunale/municipale - proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale), fie private - aflate în proprietatea operatorilor economici ori a asociațiilor/fundațiilor. De asemenea, există și cimitire militare - aflate în proprietatea publică a statului și administrate de Ministerului Apărării Naționale(16) .

Normele de aplicare(17) ale acestei legi nu oferă însă o reglementare unitară a modului de organizare și funcționare a cimitirelor, precum se întâmpla sub imperiul Regulamentului pentru înmormântări din 1860, și nici măcar o reglementare unitară a administrării cimitirelor aflate în proprietatea publică a statului și a unităților administrativ-teritoriale, asemenea celei prevăzute prin Regulamentul tip din 1982, ci, potrivit art. 6 alin. (3), proprietarul cimitirului este obligat să elaboreze regulamentul de organizare și funcționare al cimitirului. Astfel, în prezent avem un mozaic de reglementări(18) privind regimul juridic al mormintelor aflate în cimitire diferite, prin mormânt înțelegând atât locul de înhumare, cât și construcția funerară edificată pe acesta din urmă.

3. Impactul legislației canonice asupra regimului juridic aplicabil locurilor de înhumare

Cu titlu de principiu, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 102/2014 stabilește că "oricine are dreptul la o înmormântare decentă și la aducerea ultimului omagiu la locul de veci" iar înmormântarea poate fi religioasă sau laică, precedată sau nu de incinerare. În cazul înmormântării laice, organizatorii stabilesc modul de desfășurare a procesiunii funebre, în timp ce înmormântarea religioasă are loc cu respectarea canoanelor, obiceiurilor locului, tradițiilor și regulamentelor cultului respectiv. De asemenea, noțiunea de înhumare privește nu numai sicriul ce conține corpul neînsuflețit al defunctului, ci, potrivit art. 40 lit. b) din H.G. nr. 741/2016, și urnele cu cenușă pot fi înhumate în cimitir.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...