Universul Juridic nr. 9/2017

10 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană. Impactul asupra evoluției legislației penale române
de Ion Ifrim

26 septembrie 2017

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Așa cum se știe, din 2007, anul aderării țării noastre(1), ca stat membru la Uniunea Europeană(2), și până în prezent, s-au produse schimbări majore, inclusiv și pe acel al reevaluării întregii legislații penale cu ansamblul legislativ al Uniunii Europene.

2. În acest context, ne întrebăm mai întâi care sunt competențele Uniunii Europene(3) asupra legislațiilor penale naționale ale statelor membre? (A) iar apoi, dacă legiuitorul român a fost în măsură să răspundă noilor solicitări cu care a fost confruntată legislația noastră penală referitoare la corelarea legislației penale române cu cerințele ordinii juridice europene(4)? (B)

A. Referindu-ne la prima întrebare, doctrina penală a răspuns că în temeiul principiului atribuirii de competență, (principiu fundamental al legislației Uniunii Europene(5)), Uniunea Europeană acționează numai în limitele competențelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Prin urmare, rezultă că orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre.

Pe lângă aceasta situație, s-a arătat în lucrările autorilor români de drept penal(6), că exercitarea acestor competențe este reglementată și de principiile subsidiarității (Uniunea Europeană intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre(7)) și proporționalității (acțiunea Uniunii Europene, în conținut și formă, nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor(8)).

Mai precizăm faptul că, așa cum se desprinde din prevederile Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), competențele atribuite Uniunii asupra dreptului penal național sunt prevăzute în mod explicit în art. 82 și art. 83 TFUE. Astfel, din analiza art. 83 din TFUE, Titlul V al TFUE(9), rezultă, două reguli de bază în materia competenței penale a Uniunii Europene.

În primul rând, în dispoziția cuprinsă în alin. (1) al art. 83 din TFUE, se arată că Uniunea Europeană poate adopta directive(10) în conformitate cu procedura legislativă ordinară(11) prin care să stabilească norme minime cu privire la definirea infracțiunilor și a sancțiunilor în domenii ale criminalității de o gravitate deosebită de dimensiune transfrontalieră (art. 83 alin. (1))(12) ce rezultă din natura sau impactul acestor infracțiuni ori din nevoia specială de a le combate pornind de la o bază comună. Dar în afară de această situație, același articol (art. 83 din TFUE) prevede de asemenea, că Uniunea Europeană ca, prin intermediul unor directive, să adopte norme minime referitoarea atât la definirea infracțiunilor, cât și la definirea sancțiunilor penale în anumite domenii expres menționate. În acest context, constatăm că art. 83 din TFUE extinde competența penală a Uniunii Europene în ceea ce privește adoptarea de sancțiuni.

Din examinarea acestor situații s-ar putea desprinde concluzia că apropierea legislațiilor penale prin adoptarea de norme minime este mai pronunțată decât simpla cooperare (sau coordonare), care nu presupune, în principiu, nicio modificare a legislațiilor naționale, însă mai puțin pronunțată decât unificarea legislațiilor, care implică o identitate a normelor naționale, atât în ceea ce privește litera lor, cât și interpretarea acestora. În acest sens, credem că un interes deosebit pentru o istorie conceptuală îl au și conceptele juridice (sintagmă hegeliană "istoria conceptelor" - Begriffsgeschichte(13)) de apropiere și de unificare.

Analizând această problemă, profesorul George Antoniu(14) a menționat că, în principal, legea penală este considerată expresie a suveranității naționale a fiecăruia dintre statele membre, atribut care nu dispare prin aderarea, ca stat membru la această organizație și ca atare, materia penală nu face obiectul unificării legislative la nivel european. În sprijinul acestei păreri se invocă, necesitatea unei apropieri(15) continue a dispozițiilor penale naționale ale statelor membre pentru a se putea face față în mod eficient pericolului pe care îl prezintă fenomenul criminalității la nivel european și mondial. De aceea, se susține în consecință, că alături de dreptul penal național ar exista un ansamblu de reguli comune pentru combaterea unui obiectiv comun, dar cu mijloace proprii fiecărei țări. În această viziune, caracterul de european este dat de problemele comune pe care le rezolvă, nu de faptul că ar fi emanația unui for european suprastatal(16).

Nu mai puțin, de reamintit că idei apropiate s-au exprimat și în literatura juridică franceză. În acest sens, Jean Pradel și Geert Corstens(17), au arătat că nu există un drept penal al Uniunii Europene, ci numai sisteme de drept penal naționale cu dispoziții specifice".

De altfel, însuși savantul Vintilă Dongoroz așa cum acesta a formulat, nu concepea posibilitatea unui drept penal internațional(18). În justificarea acestei poziții teoretice, profesorul Dongoroz scria Desigur există o comunitate internațională există și o ordine juridică consimțită a comunității internaționale nu există însă o organizare juridică a comunității internaționale fiindcă o atare organizare presupune o putere superioară suveranității fiecărui stat (supra statală) putere care să impună statelor și supușilor acestora o ordine juridică comună. Aceasta înseamnă că neexistând o atare putere nu pot exista nici norme de drept penal internațional(19). La această concluzie, au ajuns și autori italieni, de pildă Manzini, Maggiore, Bettiol, și alții.

Pornind de la aceste particularități, se poate spune că apropierea legislațiilor penale prin adoptarea de norme minime presupune o formă de armonizare a legislațiilor penale naționale prin referire la o normă supranațională care nu impune adoptarea de norme naționale identice. Acest proces conduce la un consens a legislațiilor naționale, respectând, în același timp, caracteristicile proprii ale dreptului național. În cazul Uniunii Europene, aceasta înseamnă că Uniunea adoptă normele de referință, iar statele membre își modifică legea națională în așa fel încât să asigure compatibilitatea normelor naționale cu normele supranationale de referință(20).

Așa cum am arătat, Uniunea Europeană poate să adopte norme minime referitoarea la definirea infracțiunilor și la prevederea sancțiunilor penale, art. 83 TFUE, având în vedere două situații distincte: pe de o parte, de domenii ale criminalității de o gravitate deosebită de dimensiune transfrontalieră (la care se referă art. 83 alin. (1) TFUE) și, pe de altă parte, de domenii care au făcut obiectul unor măsuri de armonizare la nivelul Uniunii Europene (la care se referă art. 83 alin. (2) TFUE, alineat care consacră la nivel legislativ jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg(21) din cele două cauze introduse de Comisie împotriva Consiliului pentru anularea deciziilor-cadru care prevedeau sancțiuni penale în domeniul protecției mediului(22)).

Prin dispoziția din alin. (2) al art. 83 TFUE(23) se prevede că în cazul în care apropierea legislațiilor statelor membre în materie penală se dovedește indispensabilă pentru a asigura punerea în aplicare eficientă a unei politici a Uniunii într-un domeniu care a făcut obiectul unor măsuri de armonizare, prin directive se pot stabili norme minime referitoare la definirea infracțiunilor și a sancțiunilor în domeniul în cauză.

* Extras din volumul Sesiunii științifice "10 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană. Impactul asupra evoluției dreptului românesc", organizată de Institutul de Cercetări Juridice "Acad. Andrei Rădulescu" al Academiei Române, 31 martie 2017, Ed. Universul Juridic, București, 2017.

(1) Despre acest aspect, a se vedea, pe larg, atât Capitolul VII, Tratatul de aderare a României la UE, Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a VI-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 300-318, cât și adresa de email www.mae.ro.

(2) A se vedea Ioan Humă, Noos juridic. Valorile identitare în fața globalizării, Culegere de Studii,Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 129-258.

(3) Amintim că, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona (1 decembrie 2009), structura pe piloni a Uniunii Europene a fost desființată, iar Comunitatea Europeană a dispărut, fiind înglobată și înlocuită de Uniunea Europeană. Prin urmare, a dispărut și dihotomia dintre dreptul comunitar (fostul pilon I al UE privind Comunitatea Europeană) și dreptul Uniunii Europene (fostul pilon III al UE privind cooperarea în domeniul penal). Sub acest aspect, se poate afirma că domeniul penal a devenit un domeniu ca oricare altul în cadrul politicilor Uniunii Europene, urmând a-i fi aplicabile, în principiu, aceleași reguli ca cele care guvernează ansamblul politicilor Uniunii. A se vedea, în acest sens, Augustin Fuerea, Aspecte evolutive ale mecanismului decizional potrivit Tratatului de la Lisabona, în lucrarea Dinamica dreptului românesc după aderarea la Uniunea Europeană, Comunicări prezentate la sesiunea științifică a Institutului de Cercetări Juridice, 2010, Ed. Universul Juridic, p. 755 și urm; Constanța Mătășescu, Steluța Ionescu, Controlul aplicării de către statele membre a dreptului Uniunii Europene. Noutăți în tratatul de la Lisabona, Comunicări prezentate la sesiunea științifică a Institutului de Cercetări Juridice, 2010, Ed. Universul Juridic, p. 783 și urm;

(4) Sub acest aspect, remarcăm că unii autorii fac distincții între ordinea juridică internațională și ordinea statală, ordinea juridică internațională și ordinea juridică a Uniunii Europene, ordine publică, ordine de drept și ordine juridică. A se vedea, în acest sens, Emil Moroianu, Raportul logico-teoretic dintre ordinea juridică internațională și ordinea juridică internă, Revista Studii de Drept Românesc, nr. 1-2, pp. 33 și urm.; Roxana Munteanu, Drept European, Evoluție-Instituții, Ordine Juridică, Ed. Oscar Print, București, 1996, p. 342; Dumitra Popescu, Raportul dintre dreptul internațional și dreptul comunitar, în volumul Dreptul românesc și Constituția Europeană, vol. III, Ed. Tempus, București, 2005, p. 29, p. 34 și urm.; Florin Bogdan Lăcraru, Dreptul și integrarea europeană. Aspecte majore din perspectiva teoriei generale a dreptului, Ed. Sitech, Craiova, 2016, p. 36 și urm.

(5) Pentru dezvoltări asupra acestei materii, a se vedea Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a VI-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 105.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...