Universul Juridic nr. 9/2017

Unele considerații privind efectele recunoașterii autorității de lucru interpretat a hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene asupra dreptului procesual civil român
de Maria-Magdalena Cardiș

21 septembrie 2017

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Introducere

La nivelul societății internaționale se constată o tendință tot mai mare de uniformizare; acesta este și cazul Uniunii Europene, uniune ai cărei membrii inițiali au urmărit încă de la început atât "să pună bazele unei uniuni tot mai strânse între națiunile europene", cât și "să asigure, printr-o acțiune comună progresul economic și social al statelor prin eliminarea barierelor care divizează Europa", după cum a fost statuat în Preambulul privind Tratatul instituirea Comunităților Europene (în prezent, Tratatul privind Uniunea Europeană). Pornind de la acest premise, care continuă să rămână actuale, au fost create instituții comune statelor care au aderat la Uniune Europeană și a fost încercată și unificarea legislativă, unificarea care ar fi trebuit să aibă loc prin adoptarea unor legi suprastatale comune.

Cum codurile comune au rămas doar în fază de proiecte, căci statele semnatare ale Tratatului privind Uniunea Europeană nu au dorit să renunțe într-o asemenea măsură la suveranitatea proprie, a fost încercată găsirea unei soluții de compromis, în care normele prevăzute în tratatele și actele suprastatale care au un caracter normativ să își găsească totuși o aplicare unitară. La acest tip de aplicare nu se poate ajunge decât pe calea unei interpretări general valabile, căci în cazul în care fiecare stat-membru ar face o interpretare proprie a acestora, normele supranaționale ar fi interpretate potrivit dreptului intern, ceea ce nu ar corespunde scopului Uniunii Europene.

2. Efectele recunoașterii autorității de lucru interpretat

La modul general, interpretarea poate fi definită ca fiind "procesul prin care interpretul este obligat să constate sensul normei de drept, să verifice cu ce înțeles utilizează cuvintele legiuitorul, dacă acesta a gândit ori s-a exprimat concret sau abstract, dacă a făcut enumerări limitative ori s-a menținut în limitele unei reglementări-cadru"(1).

Definiția citată se referă cu precădere la interpretarea cauzală (judiciară, administrativă etc.), făcută de organul de aplicare a normei, și nu la interpretarea făcută pe baza unor dispoziții legale de către autoritatea care a edictat actul normativ. Interpretarea judiciară făcută astfel nu este mai puțin oficială, dat fiind faptul că provine de la un organ care are atribuții în materie de interpretare a normelor pe care le aplică într-o anumită cauză, însă nu este o interpretare cu efecte generale, ori prin care să fie creat dreptul, căci ea "are forță juridică (este obligatorie) pentru cauza respectivă și față de participanții la această cauză"(2) . În același sens sunt și prevederile art. 9, alin. (3), C. civ., care prevede că "interpretarea legii de către instanță se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății".

Mai mult, potrivit art. 5, alin. (4), C. pr. civ., "este interzis judecătorului să stabilească dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță în cauzele ce îi sunt supuse judecății". Pe cale de consecință, interpretarea dată de o anumită instanță unei norme de drept într-o cauză dedusă judecății este valabilă doar în respectiva cauză, neputând fi vorba de o interpretare care trebuie dată și ulterior și neavând în nicio situație efect cu privire la alte cauze, chiar dacă ar fi similare. Același punct de vedere îl are, de exemplu, și legiuitorul francez, căci prevederile art. 5 C. civ. francez(3) sunt identice cu cele ale art. 5, alin. (4), C. pr. civ. (român). Trebuie totuși menționat și faptul că "art. 5, alin. (4), C. pr. civ. nu este în contradicție cu dispozițiile care reglementează recursul în interesul legii ori darea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept"(4) . Scopul normei citate este "ca judecătorul să nu dea rezolvări de principiu, obligatorii pentru toate instanțele, prin hotărârea pe care o pronunță în cauza ce i-a fost supusă judecății"(5) .

Totuși, pornind de la existența menționatelor proceduri, se poate observa că se dorește crearea unei jurisprudențe unitare, la care se poate ajunge doar pe calea unei interpretări unitare a normelor de drept în vigoare, fără a da însă posibilitatea unei instanțe de a utiliza, de exemplu, interpretarea dată de o altă instanță unei norme juridice într-o cauză similară(6). Pe cale de consecință, ca regulă generală, nu se poate face vorbire despre existența autorității de lucru interpretat, cu atât mai mult cu cât jurisprudența nu constituie izvor de drept. Astfel, "într-o logică elementară, hotărârile organelor de jurisdicție, indiferent de natura acestor organe, care sunt înzestrate numai cu autoritatea lucrului judecat, producând efecte relative, strict inter partes, nu au și nu pot avea vocație normativă"(7).

În plan extern, la nivel suprastatal, există însă hotărâri ale unor organe de jurisdicție, anume ale Curții de Justiție a Uniunii Europene (în continuare, CJUE) și ale Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare, CEDO) care sunt învestite și cu autoritatea lucrului interpretat, și nu doar cu cea a lucrului judecat. În plus, autoritatea lucrului interpretat nu este în mod inevitabil conexă autorității de lucru judecat, căci nu este obligatoriu ca ea să intervină în circumstanțele soluționării unui litigiu.

Autoritatea de lucru interpretat este, lato sensu, un concept asociat hotărârilor CJUE, fiind asemănător deciziilor de principiu, decizii care nu sunt recunoscute sub această denumire în dreptul român, existând însă alți înlocuitori. Trebuie astfel spus că "decizia de principiu este dată pentru rezolvarea unui caz concret, dar ea este susceptibilă să influențeze în viitor deciziile în spețele similare; ea nu este un precedent obligatoriu, dar are calitatea de sursă persuasivă a dreptului"(8). Decizia de principiu nu este deci o decizie menită să creeze per se un precedent juridic general obligatoriu, însă aceasta poate prefigura o posibilă regulă de urmat. Cu toate acestea, a fost exprimată și părerea potrivit căreia "decizia de principiu este o decizie aparținând unei instanțe superioare sau supreme, prin care sunt clarificate pentru prima dată chestiuni juridice de interes ori pe baza căreia se dorește modificarea unor decizii existente prin care a fost interpretată legislația în vigoare"(9). Pornind de la aceste premise, se poate afirma că autoritatea de lucru interpretat este noțiunea prin care este desemnat efectul atașat hotărârilor CJUE cu privire la interpretarea dată unor anumite norme, potrivit competenței sale, după cum vom arăta ulterior.

Necesitatea existenței unei autorități de lucru interpretat este justificată prin faptul că normele existente la nivel suprastatal trebuie să aibă o forță juridică similară și să beneficieze de o aplicare unitară în toate statele, existența unor discrepanțe nefiind de dorit, chiar dacă "tensiunea dintre unitate și diversitate este caracteristică pentru cultura europeană"(10) . Trebuie amintit aici faptul că, de-a lungul ultimei jumătăți de secol, a fost încercată unificarea legislativă a statelor membre a fostei Comunități Europene prin crearea unei Constituții Europene ori prin crearea unui Cod civil european. Cum din diverse considerente, unele de natură istorică, altele de natură politică, statele europene nu au dorit să renunțe la suveranitatea proprie în favoarea unei legislații comune, a fost găsită soluția conferirii autorității de lucru interpretat anumitor tipuri de hotărâri, pentru ca cel puțin anumite acte normative suprastatale să fie interpretate și ulterior aplicate în mod unitar.

În acest context, autoritatea de lucru interpretat poate apărea ca având o valoarea normativă, în ciuda faptului că niciun judecător și nicio instanță de judecată nu are competența de a crea drept. În acest sens, trebuie menționat că "în activitatea judiciară, interpretarea fără aplicare este sterilă, inutilă și inadmisibilă; aplicare fără interpretare, logic, este imposibilă; dar interpretarea este ea însăși, prin definiție, creatoare"(11). Mai mult, dreptul european modern prezintă imaginea unei mixturi care justifică existența unei autorități de lucru interpretat, pornind de la asemănarea cu dreptul roman, care avea la bază două fundamente, anume "ius civile, nucleul tradițional de reguli de drept aplicabile cetățenilor romani și ius honorarium - pe care unii l-ar numi Equity -, care fusese introdus de pretori în interesul public adiuvandi vel supplendi vel corrigendi iuris civilis gratia"(12) (pentru a ajuta, completa și corecta dreptul civil tradițional). Și în ziua de astăzi există un fundament scris, în prezența tratatelor și protocoalelor adiționale, și un ius honorarium modern, rezultând din interpretarea oficială și calificată a organismelor cărora le revine această atribuție, pentru a ajuta la corecta interpretare și aplicare a normelor amintite.

Având în vedere cele expuse, autoritatea de lucru interpretat are efecte și asupra dreptului procesual civil român și, pe cale de consecință, asupra procesului civil.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...