Universul Juridic nr. 9/2017

Aderarea României la Uniunea Europeană - factor de dinamizare a procesului de înnoire legislativă, cu privire specială asupra dreptului privat român
de Bogdan Pătrașcu

20 septembrie 2017

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Considerații introductive

Este neîndoielnic faptul că aderarea României la Uniunea Europeană a avut și are în continuare un impact semnificativ asupra dreptului intern, din numeroase puncte de vedere. Preocupările noastre de aici sunt limitate, în această ordine de idei, la un singur aspect: acela de înnoire legislativă. Este evident că una dintre explicațiile acestui proces rezidă în faptul aderării la Uniunea Europeană; desigur, pe lângă aceea fundamentală, întemeiată pe mutațiile profunde de ordin social și economic, intervenite începând cu ultimul deceniu al secolului trecut.

O altă circumstanțiere a demersului nostru constă în faptul că vom avea în vedere numai domeniile dreptului privat, cu aplecare specială asupra unora dintre materiile și instituțiile sale, iar actul normativ vizat este Codul civil în vigoare(1) , cu atât mai mult cu cât acesta, spre deosebire de Codul civil de la 1864(2) , a împărtășit viziunea monistă ce-și propune să dea o reglementare unică și unitară pentru toate raporturile de drept privat.

Câteva aspecte de ordin general nu ni se par de prisos. De pildă, are receptarea teoriei moniste, despre care am amintit, consecințe pozitive cât privește reglementarea relațiilor sociale? S-ar putea răspunde afirmativ, arătându-se că astfel s-a reușit a se da, de pildă, un sediu comun dreptului privat, indiferent de ramura pe care am avea-o în vedere. Aceasta este o premisă favorabilă a unei bune sistematizări legislative, ușurează consultarea și cunoașterea actului normativ.

Pe de altă parte, există, credem, argumente și în sprijinul teoriei dualiste a dreptului privat - drept civil, drept comercial - și, în general, pentru o construcție legislativă formată din Codul civil și din reglementări proprii fiecărei ramuri de drept privat, alta decât dreptul civil. Din acest din urmă punct de vedere, dreptul civil constituie dreptul comun pentru toate celelalte ramuri ale dreptului privat, primind, așadar, aplicare în lipsa unor dispoziții speciale ale unui anume domeniu al dreptului. Ne întrebăm dacă această din urmă soluție nu este mai suplă, dacă nu se pliază mai eficient asupra relațiilor sociale reglementate, ținând seama de specificul, de particularitățile acestora, spre deosebire de ipoteza unei reglementări unice și unitare, ce s-ar aplica oricărui raport de drept privat, fie acesta civil sau comercial (spre exemplu, oricărui contract, indiferent de profesiunea și statutul juridic al părților). Nu este, oare, o asemenea perspectivă rigidă și, în consecință, uneori inadecvată? Menirea normei juridice este de a reglementa relația socială, într-o manieră care să răspundă cerințelor, nevoilor subiectelor de drept, în acord cu interesul social general. Așa fiind, această dublă finalitate nu este mai lesne de atins într-un cadru normativ binomic particular-general? Nu sunt, oare, șterse, cel puțin în parte, prin perspectiva monistă, nevoile specifice de reglementare pentru unele domenii? Ni se poate replica existența faptului împlinit și, prin urmare, inutilitatea discuției, câtă vreme este vizată structura unui Cod civil recent adoptat asupra căreia nu se poate interveni, fără a se prăbuși întregul edificiu normativ. Această observație este, într-adevăr, întemeiată. Numai că noi nu o invocăm în susținerea necesității unui alt Cod civil, altfel construit, ci pentru a evidenția una dintre dificultățile acestui proces de înnoire legislativă, stimulat, printre altele, de aderarea la Uniunea Europeană. Sunt însă numeroase alte aspecte de dificultate, pe care acest proces le-a presupus și le presupune în continuare, dintre care, în ordinea de idei amintită, precizăm numai cerința armonizării dreptului intern cu cel european, temă pe care nu o dezvoltăm aici.

Adoptarea Codului civil în viziune monistă pune și numeroase probleme de ordin teoretic, care încă așteaptă o rezolvare consistentă, credem noi, nu numai de la știința dreptului civil, dar mai ales din perspectiva teoriei generale a dreptului. De pildă, în plan teoretic, sistemul de drept mai este structurat în ramuri ale dreptului și, dacă da, care ar fi, odată cu intrarea în vigoare a Codului civil, ramurile dreptului privat? De vreme ce avem o reglementare unică, nu cumva Codului civil i se poate spune, cu mai multă îndreptățire, "Cod de drept privat"? Mai există ramuri de drept sau adoptăm denumirea de "domenii ale dreptului", denumire caracterizată, în opinia noastră, prin imprecizie, fiind oarecum un simplu subterfugiu terminologic, dar cu o semnificație minată de relativitate?

Dacă se păstrează categoria ramurii de drept, se nasc întrebări enunțate în doctrină, dar, în opinia noastră, la care s-a răspuns insuficient. Pe lângă problema îndeobște cunoscută dacă, după adoptarea Codului civil, mai există, ca ramuri, dreptul familiei, dreptul comercial și dreptul internațional privat, se pune, în strânsă legătură cu rezolvarea acestei probleme, întrebarea care este obiectul ramurii dreptului civil? Mai există, apoi, principii specifice pentru ramurile de drept a căror existență este pusă în discuție sau acele principii au devenit ale dreptului civil? În sfârșit, care sunt accepțiunile pentru principiul general al dreptului și pentru principiul de ramură? Dar semnificația sintagmei "normă cu valoare de principiu"?

Chiar dacă s-ar ajunge la concluzia inexistenței unor ramuri de drept privat, cum ar fi cele mai sus enunțate, este neîndoielnic faptul că aceste denumiri semnifică discipline didactice sau domenii de cercetare științifică. În aceste condiții, ne întrebăm: însuși acest fapt nu constituie un argument pentru susținerea supraviețuirii ramurilor de drept în discuție?

Un alt aspect de care trebuie ținut seama într-o construcție legislativă de anvergură, cum este un Cod civil, îl reprezintă măsura înnoirii. La ce instituții juridice ar urma să se renunțe și ce asemenea instituții - inexistente în Codul anterior - ar trebui receptate? Iar, în acest context, ar trebui mai întâi convenit cu privire la soluționarea unor controverse teoretice, astfel încât reglementarea să se facă în sensul unor rezolvări precumpănitor împărtășite. Iată, de pildă, teoriile cu privire la patrimoniu: a renunțat legiuitorul nostru la teoria personalistă și a adoptat-o pe cea a patrimoniului de afectațiune? Din examinarea textelor Codului civil nu ni se pare că rezultă o opțiune clară în această privință. Un alt exemplu îl poate constitui proprietatea periodică, în legătură cu care există însă, în doctrină, puncte de vedere diferite: de la abordarea acesteia ca proprietate exclusivă, la calificarea sa ca proprietate comună pe cote-părți, în sfârșit, la a fi socotită o formă nouă de proprietate comună, diferită de coproprietate. Sunt prezente în Codul civil unele instituții juridice cu caracter mai mult decorativ, ca de pildă logodna sau cu eficiență îndoielnică, precum declarația de neacceptare a moștenirii.

Un alt aspect îl reprezintă terminologia, limbajul folosit în Codul civil. Întâlnim, relativ frecvent, termeni inadecvați pentru domeniul dreptului, în orice caz, nespecifici acestuia, folosiți în detrimentul unora consacrați. Nu este, oare, aceasta și o consecință a viziunii moniste? Reglementarea unică ce s-a dorit pentru relațiile de drept privat nu explică, în parte, renunțarea la termeni consacrați, spre exemplu, dreptului comercial și folosirea unor termeni comuni, profani și, de aceea, cu semnificație imprecisă? Este, oare, întâmplătoare revenirea, relativ cu puțină vreme în urmă, a discuției asupra constantelor dreptului? Răspunsul ni se pare a fi negativ. Folosită de această dată într-un alt context istoric, această teorie poate oferi argumente în demersul de asigurare a unei continuități în afirmarea principiilor de drept și a raționamentelor tehnico-juridice, care ar trebui să asigure perenitatea unor instituții, indiferent de consacrarea lor de-a lungul timpului, într-un act normativ sau altul.

Codul nostru civil este, fără îndoială, o operă legislativă importantă. Reglementarea nouă a raporturilor de drept privat era necesară. Codul a fost deseori receptiv la aspecte semnalate în doctrină (de pildă, privind definiția unor instituții) și, de asemenea, la argumente ale practicii judecătorești. Redactarea și adoptarea Codului civil au fost făcute însă, în opinia noastră, cu o celeritate, în parte, nejustificată. Ar fi fost de preferat ca Proiectul de Cod civil să fi rămas un timp îndelungat în dezbatere, iar punctele de vedere exprimate în acest interval să fi fost observate cu atenție. Este greu de explicat faptul că însăși legea privind intrarea sa în vigoare(3) are multe modificări ale Codului însuși. În sfârșit, dacă observăm numai secțiunea consistentă din ultimul volum al comentariilor Codului civil, din lucrarea apărută sub egida Institutului de Cercetări Juridice "Acad. Andrei Rădulescu" al Academiei Române(4) , în care au fost sintetizate propunerile de lege ferenda făcute pe parcursul întregii lucrări, reiese necesitatea revizuirii Codului civil, astfel încât acesta să devină un instrument, într-adevăr eficient, pentru reglementarea raporturilor de drept privat.

2. Precizări prealabile privind unele instituții juridice de graniță

În continuare, vom pune în discuție câteva instituții juridice (unele prezentând noutate - parțială sau absolută - pentru sistemul nostru de drept) a căror arie de aplicabilitate depășește hotarele disciplinei originare de ramură, căpătând o utilitate mai largă, transdisciplinară, prezentând în subsidiar interes și pentru materia moștenirilor, obiectul tradițional al preocupărilor noastre.

Precizăm, în această ordine de idei, că numeroase instituții juridice care interesează, în principal, materia persoanelor (cum ar fi, spre exemplu, prezumția privind timpul legal al concepțiunii, declararea judecătorească a morții, dispariția persoanei fizice, prelevarea de la persoane decedate de organe, țesuturi și celule umane, în scop terapeutic sau științific, domiciliul, actele de stare civilă, capacitatea persoanei juridice etc.) prezintă importanță și pentru dreptul succesoral, interferându-se cu instituțiile specifice acestuia, cunoașterea lor condiționând, de cele mai multe ori, corecta și deplina înțelegere a problematicii moștenirilor. De asemenea, unele instituții, proprii dreptului familiei, au incidență multiplă, prezentând utilitate, printre altele, și pentru dreptul succesoral. Pot fi considerate astfel, cu titlu de exemplu: căsătoria, în general și căsătoria între rude, în mod special, bigamia, clauza de preciput, convențiile matrimoniale și regimurile matrimoniale, filiația, reproducerea umană asistată medical cu terț donator, adopția, încetarea, nulitatea și desfacerea căsătoriei, rudenia etc. Nu în ultimul rând, pot primi o astfel de calificare instituții care se studiază, în mod tradițional, la disciplina "Drepturile reale", dar care cunosc aplicații și în alte discipline de ramură, printre care și în materia succesiunilor. Facem referire, spre exemplu, la modurile de dobândire a drepturilor reale, la dezmembrămintele dreptului de proprietate privată, la bunuri și patrimoniul persoanei fizice, la proprietatea comună și partaj sau la administrarea bunurilor altuia.

Credem, de asemenea, că nu este lipsit de interes să arătăm, în acest context, că actualul Cod civil reglementează, într-un mod conjunct, strâns unit, liberalitățile, deși donația este un contract, iar legatul fundamentează un fel de moștenire.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...