Universul Juridic nr. 9/2017

Noțiunea de bun incorporal în dreptul civil român
de Valeriu Stoica

05 septembrie 2017

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

I. Introducere

Trei precizări cu caracter introductiv sunt utile.

Mai întâi, cum rezultă chiar din titlul acestui articol, noțiunea de bun incorporal este abordată din perspectiva dreptului civil român, așadar fără incursiuni în dreptul străin și, cu atât mai puțin, în dreptul comparat(1). Nu va fi avută în vedere nici accepția specială a noțiunii de bun conturată în dreptul european al drepturilor omului prin jurisprudența instanței de la Strasbourg(2).

Însăși logica cercetării impune o asemenea autolimitare. Cunoașterea rațională, deci și cunoașterea juridică, elaborează noțiuni și concepte, adică structuri logice, prin limitări și delimitări. Tensiunea dintre caracterul finit al noțiunilor și conceptelor, pe de o parte, și caracterul infinit al obiectului cunoașterii raționale, pe de altă parte, este atât semnul slăbiciunii intrinseci acestei forme de cunoaștere, cât și sursa de credință și de curaj care nutrește aventura fără sfârșit a cercetării cu instrumente logice. Această primă tensiune este dublată de aceea dintre dreptul obiectiv - ca sistem de norme, construit el însuși din elemente logice - și științele juridice care studiază atât dreptul obiectiv, cât și modalitățile prin care normele sale modelează și remodelează raporturile sociale reglementate, în primul rând comportamentele subiectelor de drept din aceste raporturi. Așadar, o nouă tensiune, poate cea mai intensă, se dezvoltă între normele dreptului obiectiv și raporturile sociale pe care acesta le reglementează. Rezultă din cele de mai sus că dreptul obiectiv nu este doar o simplă formă de oglindire a realității sociale, ci mult mai mult, un instrument de identificare a valorilor care întemeiază ordinea comunității, de apărare a acestor valori prin norme adecvate și de modelare și remodelare a raporturilor sociale în funcție de aceste valori. Utilizând logica generală, dreptul și științele juridice se construiesc mai ales pe temeiul logicii deontice(3). Astfel înțeles, dreptul este o creație culturală, iar cultura nu este mai puțin reală decât natura. Cultura și natura sunt laturi complementare ale realității îmbogățite de om, iar raporturile dintre ele nu sunt doar unele de oglindire, ci și de influențare reciprocă.

În al doilea rând, noțiunile și conceptele logice sunt desemnate prin cuvinte sau prin sintagme. Limba este prima creație culturală a omului, iar cuvintele care o compun sunt primele forme de contract. Înțelesurile cuvintelor, prin raportare la o anumită realitate, nu sunt decât convenții încheiate la nivelul unei comunități mai mici sau mai mari, fără de care nu ar fi fost posibilă organizarea acelei comunități, comunicarea dintre membrii ei și acțiunile comune. Dar aceste convenții, care sunt cuvintele din limba comună, păstrează întotdeauna o doză de ambiguitate, tocmai pentru că "părțile" între care se realizează acordul sunt fluide, imprecise, se lărgesc sau se restrâng ca o armonică, în funcție de împrejurări. Ca urmare, uneori fiecare cuvânt are mai multe sensuri sau chiar desemnează realități diferite (omonimie), alteori mai multe cuvinte au același sens (sinonimie). Între limba comună și limbajele specializate, inclusiv limbajul juridic, există întotdeauna o corespondență, dar și o delimitare. Prin delimitare, limbajele specializare încearcă să reducă ambiguitatea și echivocul, să fixeze sensuri cât mai precise pentru fiecare noțiune sau concept și să faciliteze astfel comunicarea între utilizatorii fiecărui limbaj specializat. Totuși, acești utilizatori sunt diferiți prin experiența lor cognitivă personală, astfel încât, nu de puține ori, aceeași noțiune este percepută diferit. Mai mult, când unii dintre utilizatori încearcă să aprofundeze sau chiar să schimbe sensul unor noțiuni, concepte sau teorii, apar controversele și polemicile care renasc ambiguitatea și echivocul termenilor. Există întotdeauna un decalaj temporar între momentul în care se propun aceste mutații conceptuale și momentul în care ele sunt asimilate la nivelul unei comunități științifice, dacă o asemenea asimilare se produce vreodată. Știința dreptului civil nu este scutită de astfel de dificultăți conceptuale și terminologice și nu este deloc întâmplător că nu numai în monografii și tratate, ci și în cursuri universitare există înțelegeri diferite ale unor noțiuni fundamentale. Este și cazul noțiunilor de lucru, lucru corporal și lucru necorporal, bun, bun corporal și bun incorporal. Iată de ce se justifică întotdeauna încercarea de a aduce la un numitor comun mai întâi comunitatea academică, iar apoi comunitatea mai largă a utilizatorilor aceluiași limbaj specializat. Oricât de temerară ar fi această încercare, când este vorba de limbajul juridic ea este cu atât mai necesară, întrucât, dincolo de implicațiile teoretice, există imperativul practic al aplicării unitare a dreptului, care nu se poate realiza fără unitatea înțelesului termenilor juridici.

Chiar limitată la perspectiva dreptului civil român, noțiunea de bun incorporal presupune câteva referiri de ordin istoric la dreptul roman și la dreptul francez, adică la rădăcinile acestei ramuri de drept național, precum și la Codul civil român din 1864. (II).

În al treilea rând, bunurile incorporale sunt o specie de bunuri, astfel încât specia nu poate fi înțeleasă fără gen. Cum bine se știe, orice definiție este construită din două elemente logice: genul proxim și diferența specifică. Dacă genul este confuz, nici diferența specifică nu poate fi clară. Ca urmare, delimitarea noțiunii de bun este indispensabilă pentru înțelegerea noțiunii de bun incorporal. În plus, pentru că însăși noțiunea de bun este specia unui gen mai larg, respectiv, al noțiunii de lucru, este utilă deslușirea înțelesului acesteia (III).

Plecând de la aceste premise, se poate contura mai clar înțelesul noțiunii de bun incorporal, cu referire la câteva categorii de bunuri incorporale, prin raportare la prevederile Codului civil în vigoare (IV) și se pot formula câteva concluzii (V).

II. Scurtă privire istorică asupra noțiunii de bun incorporal

1. Instituțiunile lui Gaius. Orașul Verona, unul dintre cele mai vizitate locuri din nordul Italiei, este un punct de atracție pentru turiștii care doresc să vadă scena reală pe care s-a petrecut drama îndrăgostiților din celebra piesă a lui Shakespeare, "Romeo și Julieta" (mai ales grădina Capuleților și balconul de sub care Romeo a rostit în versuri sublime declarația sa de dragoste și din care Julieta i-a răspuns în versuri nu mai puțin înflăcărate) sau pentru turiștii care, în vara fiecărui an, participă la festivalul de operă în aer liber. Pentru juriști, Verona prezintă însă un interes special, întrucât la începutul secolului XIX a fost descoperit în acest oraș Codex Veronensis, de către un neobosit cercetător, Barthold Georg Niebuhr.

Este vorba de un palimpsest, adică de un papirus pe care s-au făcut scrieri succesive. Ultima scriere, din secolul VIII, conținea Pastorala lui Eusebius Hyeronimus din Apus. Sub această scriere a fost descoperită o alta, din secolul VII, care conținea Pastorala lui Ghenadie din Răsărit. În sfârșit, sub aceasta a fost descoperit un text, datând din secolul V, care s-a dovedit a fi varianta autonomă (adică alta decât cea preluată în Instituțiunile lui Iustinian) cea mai amplă a Instituțiunilor lui Gaius dintre toate cele descoperite până în prezent(4).

Cum bine se știe, Instituțiunile lui Gaius constituie un manual de drept, al cărui original nu s-a păstrat, dar care a circulat în transcrieri succesive câteva secole, mai ales în perioada care a trecut de la elaborarea acestuia în secolul II și până la preluarea integrală, într-o formă aproape identică, la începutul secolului VI, în Instituțiunile lui Iustinian (Iustiniani Institutiones), în Corpus Iuris Civilis(5), dar chiar și după această codificare. Desigur, fiind vorba de un manual, Instituțiunile lui Gaius nu au ca principală calitate originalitatea. Ele fac însă dovada că Gaius a avut un geniu al sintezei și o vocație pedagogică excepțională. Chiar dacă nu a fost un jurisconsult, în sensul pe care romanii îl dădeau acestei noțiuni(6), ci un profesor de drept, dar unul cu har, el a reușit să ofere imaginea cea mai clară și cea mai coerentă a dreptului privat roman din perioada clasică.

Structurarea tripartită a codificărilor moderne (Codul civil prusac, Codul civil francez și Codul civil austriac) în funcție de persoane, bunuri și obligații este preluată de la Gaius, iar expunerea dreptului civil în cursuri universitare și în tratate urmează până astăzi aceeași structură(7) . Continuitatea acestui mod de structurare a dreptului civil se explică în primul rând prin reflectarea adecvată a celor trei dimensiuni esențiale și complementare ale omului, exprimate în verbele a fi, a avea și a face(8) . Prin surprinderea acestor trei dimensiuni, dreptul privat roman și succesorul său, dreptul civil modern, oferă imaginea unității ontologice a ființei umane. Forța ideilor, noțiunilor și conceptelor juridice care au acreditat această structurare a dreptului privat de-a lungul a două milenii explică, în bună măsură, eșecul ideologiilor care au încercat să rupă unitatea triadei ontologice a ființei umane.

Prima ediție modernă a textului descoperit de Niebuhr a fost realizată de către Johan Friedrich Ludwig Goeshen.

Instituțiunile lui Gaius au fost traduse în limba română de către marele latinist Aurel N. Popescu și publicate într-o ediție admirabilă(9), iar Instituțiunile lui Iustinian au fost traduse în limba română de către prestigiosul romanist Vladimir Hanga(10).

Atât în Instituțiunile lui Gaius, cât și în cele ale lui Iustinian se regăsește textul care stă la baza clasificării lucrurilor în corporale (res corporales) și necorporale (res incorporales), căreia îi corespunde clasificarea bunurilor în bunuri corporale și bunuri incorporale.

Potrivit acestui text: "Corporales haec sunt, quae sui natura tangi possunt: veluti fundus homo vestis aurum argentum et denique aliae res innumerabilis. Incorporales autem sunt, quae tangi non possunt, qualia sunt ea, quae in jure consistunt: sicut haereditas, usus fructus, obligationes"(11).

* Articol în curs de publicare în Revista română de drept privat nr. 3/2017.

(1) Pentru diferența dintre dreptul comparat ca metodă și prezentarea dreptului străin, a se vedea V. Stoica, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Editura All, București, 1997, p. 172.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...