Universul Juridic nr. 6/2017

O soluție solomonică? Reflecții pe baza Deciziei nr. 956/2012 a Curții Constituționale privind neconstituționalitatea dispozițiilor art. 149 și art. 151 din Legea nr. 263/2010
de Athanasiu Alexandru

15 iunie 2017

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Prezentul studiu își propune să supună unui examen critic Decizia Curții Constituționale nr. 956/2012, prin care instanța constituțională a analizat conformitatea art. 149(1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice(2) (Legea nr. 263/2010), care impune, cu titlu de procedură administrativă prealabilă obligatorie, contestarea deciziilor de pensie emise de casele teritoriale/sectoriale de pensii la Comisia Centrală de Contestații (Comisia) cu dispozițiile art. 21 alin. (4) din Constituție(3) .

Astfel, având de soluționat excepția de neconstituționalitate formulată de Sindicatul cadrelor militare disponibilizate în rezervă și în retragere, ca reprezentant al membrilor săi, E.P. și G.T., de C.D. în dosarul nr. 7.401/120/2011 al Curții de Apel Ploiești, precum și ridicată din oficiu de către Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 9.354/117/2011, Curtea Constituțională (CCR) a pronunțat o decizie sub rezervă de interpretare ale cărei considerente le socotim, în plan argumentativ, extrem de criticabile și vulnerabile din perspectiva aplicării paradigmei normative constituționale la speța dedusă judecății.

În cele ce urmează, după o prealabilă înfățișare a demersului argumentativ al CCR, vom dezvolta propriile considerații pe baza cărora ne vom poziționa totalmente diferit și, desigur, critic în raport cu soluția instanței de contencios constituțional.

Reacția noastră vis à vis de Decizia Curții Constituționale 956/2012(4) (Decizia nr. 956/2012) poate apărea, în percepția juriștilor interesați de subiect, oarecum tardivă, practic la un interval în timp de patru ani.

Am fost însă determinați să aducem această temă în dezbatere publică întrucât în Legea nr. 225/2015 privind anularea contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru anumite categorii de persoane fizice(5) a fost preluat tale quale conținutul deciziei CCR, ceea ce acreditează, cu forța legii de această dată, o soluție jurisprudențială pe care o considerăm a fi în coliziune chiar cu prevederile legii fundamentale

De altfel, soluția Legii nr. 263/2010 în privința litigiilor de asigurări sociale implicând o procedură jurisdicțională prealabilă în fața Comisiei Centrale de Contestații și pe care CCR în decizia ce o analizăm a calificat-o, în principiu, constituțională a fost criticată de noi în cadrul referatului întocmit în calitate de conducător de doctorat pe marginea unei lucrări de cercetare doctorală dedicate sistemului public de pensii(6) . Cum, din păcate, legiuitorul nu a revenit radical asupra poziției sale de la momentul adoptării Legii nr. 263/2010, limitându-se la o atitudine cvasi-pasivă, constând doar în transpunerea mecanică, ilustrate chiar prin utilizarea aceleiași sintagme a dispozitivului deciziei CCR, am socotit de cuviință, în respectul principialității constituționale, să aducem în dezbatere această decizie pentru a-i marca slăbiciunile conceptuale și, totodată, pentru a propune decidenților publici competenți o soluție care să asigure conformitate constituțională a jurisdicției litigiilor de asigurări sociale.

În acest context, al unei anumite indiferențe a legiuitorului, de garantare a acurateței constituționale cât privește dispoziția legală, amintim aici în treacăt că nici în prezent articolele de lege la care se referea decizia CCR nu au fost modificate în sensul dat de statuările instanței de contencios constituțional. Putem pune această "amnezie" a legiuitorului și pe seama unei anumite superficialități în încorporarea conținutului deciziilor obligatorii ale CCR, precum și a unei selectivități în receptarea acestor decizii. Oricum ar fi, existența unor soluții legislative în parte diferite și care privesc aceeași materie de reglementare - jurisdicția asigurărilor sociale - generează echivocuri supărătoare și potențează apariția unor interpretări abuzive, arbitrare.

Așadar, unui observator neutru al legislației pensiilor publice din România i se va oferi spre analiză, pe de o parte, o legislație generală (i.e.: Legea nr. 263/2010), care nu conține statuările CCR din Decizia nr. 956/2012, iar, pe de altă parte, o lege care, deși reglementează în principal alte aspecte, încorporează și dispozitivul deciziei în discuție.

Încheind aici considerațiile de natură introductivă și având drept scop perimetrarea spațiului juridic destinat dezbaterii, vom prezenta în continuare argumentele pe care s-a întemeiat soluția CCR. Răspunzând criticilor formulate de autorii excepției de neconstituționalitate și care se refereau la caracterul jurisdicțional al procedurii desfășurate în fața Comisiei Centrale de Contestații, și pe care îl calificăm a fi contrar prevederilor constituționale, CCR și-a structurat argumentația în cadrul considerentelor după cum urmează.

Astfel, în privința caracterului jurisdicțional al procedurii, Curtea Constituțională a reținut că una dintre criticile referitoare la încălcarea art. 21 alin. (4) din Constituție se referă la faptul că din cuprinsul art. 13(7) și 14(8) din Ordinul nr. 1.453/2011 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea, funcționarea și structura Comisiei centrale de contestații din cadrul Casei Naționale de Pensii Publice, precum și pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea, funcționarea și structura comisiilor de contestații din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Administrației și Internelor și Serviciului Român de Informații (Ordin)(9) reiese că, în realitate, această procedură are caracter jurisdicțional.

Constatând această situație de drept conform căreia doar Ordinul menționat atribuie caracter jurisdicțional procedurii prealabile desfășurate de către Comisie, CCR subliniază, pe bună dreptate, că această critică vizând Ordinul nu poate fi cenzurabilă jurisdicțional în fața sa, întrucât Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale(10) îi recunoaște competența doar cu privire la constatarea neconstituționalității legii în accepțiunea restrânsă a noțiunii de lege (lege sau ordonanță)(11).

Or, ceea ce face obiectul criticii autorilor excepției de neconstituționalitate este un act administrativ având caracter normativ, dar asupra neconstituționalității (nelegalității) acestuia se pot pronunța instanțele de contencios administrativ. Cât privește critica faptului că sesizarea instanței judecătorești este subordonată parcurgerii prealabile a procedurii administrative, CCR apreciază că acest itinerariu procedural nu este de natură, prin el însuși să afecteze dreptul de acces în justiție, aducând în sprijinul acestei concluzii jurisprudența anterioară - Decizia 121/2010(12).

Accentuând rațiunile pe care își întemeiază poziția, CCR subliniază faptul că liberul acces la justiție semnifică faptul că orice persoană se poate adresa instanțelor judecătorești pentru apărarea drepturilor, a libertăților sau a intereselor sale legitime, iar nu faptul că acest drept nu poate fi supus niciunei condiționări, așa cum fixarea unor termene înlăuntrul cărora drepturile subiective pot fi exercitate în mod legal nu constituie impedimente nepermise în calea valorificării drepturilor subiective.

Pe de altă parte, CCR apreciază că împrejurarea criticată de autorii excepției constând în faptul că legea nu permite atacarea deciziei de pensionare, ci doar a hotărârii Comisiei nu este de natură să împiedece accesul la justiție.

În fapt, CCR glisează replica sa în privința obiectului criticii formulate considerând că interpretarea dată de autorii excepției este lacunară (sic!) și că generează ideea că din cauza modului de formulare a textului de lege pensionarul nu ar putea niciodată sesiza o instanță judecătorească. Practic, CCR ignoră fondul problemei adusă în dezbatere constituțională, refugiindu-se în poziția comodă de a cita prevederile art. 151 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 care, într-adevăr, reglementează posibilitatea atacării în justiție a hotărârii Comisiei.

În același registru al evitării abordării frontale a subiectului pus în dezbatere de inițiatorii excepției se înscrie și soluția avansată de Curte privitoare la aspectele ținând de nesoluționarea în termen de 45 de zile a contestației împotriva deciziei de pensionare formulate în fața Comisiei.

În legătură cu acest din urmă aspect, instanța de contencios constituțional promovează o argumentație contradictorie cu sine însăși, care trădează o anumită nesiguranță conceptuală sau, mai grav, o neînțelegere pe fond a problematicii juridice aduse în discuție.

* Extras din Conferința natională - Soluții normative sau jurisprudențiale criticabile prin prisma specificului raporturilor juridice de muncă.

(1) Potrivit art. 149 din Legea nr. 263/2010, "(1) Deciziile de pensie emise de casele teritoriale de pensii și de casele de pensii sectoriale pot fi contestate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia Centrală de Contestații, respectiv la comisiile de contestații care funcționează în cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Administrației și Internelor și Serviciului Român de Informații. (2) Procedura de examinare a deciziilor supuse contestării reprezintă procedură administrativă prealabilă, obligatorie, fără caracter jurisdicțional. (3) Comisia Centrală de Contestații funcționează în cadrul CNPP. (4) Deciziile de pensie necontestate în termenul prevăzut la alin. (1) sunt definitive."

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...