Universul Juridic nr. 6/2017

Stingerea creanțelor fiscale prin dare în plată la cererea debitorului. Scurtă analiză comparativă cu darea în plată reglementată în dreptul comun și darea în plată în cazul obligațiilor asumate prin credite
de Dragodan Arina

07 iunie 2017

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

I. Sediul materiei

Noul Cod de procedură fiscală(1), în vigoare de la 1 ianuarie 2016, definește obligația fiscală la art. 1 pct. 27 ca fiind obligația de plată a oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând obligația fiscală principală și obligația fiscală accesorie. Obligația fiscală principală este obligația de plată a impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale, precum și obligația organului fiscal de a restitui sumele încasate fără a fi datorate și de a rambursa sumele cuvenite, în situațiile și condițiile prevăzute de lege, iar obligație fiscală accesorie este obligația de plată sau de restituire a dobânzilor, penalităților sau a majorărilor, aferente unor obligații fiscale principale.

La rândul său, creanță fiscală este definită de Codul de procedură fiscală la art. 1 pct. 10 ca fiind dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanța fiscală principală și creanța fiscală accesorie.

Creanța fiscală principală reprezintă dreptul la perceperea impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale, precum și dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate și la rambursarea sumelor cuvenite, în situațiile și condițiile prevăzute de lege, iar creanță fiscală accesorie reprezintă dreptul la perceperea dobânzilor, penalităților sau majorărilor aferente unor creanțe fiscale principale, precum și dreptul contribuabilului de a primi dobânzi, în condițiile legii.

Actul prin care, potrivit legii, se stabilește și se individualizează creanța fiscală este titlul de creanță fiscală.

Cu privire la nașterea creanțelor și obligațiilor fiscale, noul Cod de procedură fiscală prevede la art. 21 că, dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impozitare care le generează sau în momentul în care contribuabilul/plătitorul este îndreptățit, potrivit legii, să ceară restituirea. Astfel, se naște dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată sau dreptul contribuabilului/plătitorului de a solicita restituirea.

În accepțiunea Codului de procedură fiscală, creanțele fiscale se sting prin plată, compensare, executare silită, scutire, anulare, prescripție, dare în plată și prin alte modalități prevăzute expres de lege.

Astfel că darea în plată în domeniul fiscal este una dintre modalitățile de stingere a creanțelor fiscale prevăzute la art. 22 C. pr. fisc., procedură care este reglementată pe larg la art. 263 al Capitolului XII din Cod, denumit "Stingerea creanțelor fiscale prin alte modalități".

Legiuitorul a reglementat darea în plată ca fiind o modalitate specială de stingere a creanțelor fiscale, alături de conversia în acțiuni a obligațiilor fiscale, insolvabilitatea și anularea creanțelor fiscale.

Prin Ordinul ministrului economiei și finanțelor nr. 486/2007(2) a fost aprobată procedura privind stingerea creanțelor reprezentând impozite, taxe și alte venituri datorate bugetului de stat și/sau a creanțelor reprezentând contribuții sociale administrate de Ministerul Economiei și Finanțelor prin trecerea în proprietatea publică a statului a unor bunuri imobile proprietate a debitorilor.

Având în vedere dispozițiile art. 346 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, după intrarea în vigoare a Codului de procedură fiscală, la data de 1 ianuarie 2016, această procedură aprobată prin Ordinul ministrului economiei și finanțelor nr. 486/2007 urma să se aplice până la data aprobării unui nou act normativ de aplicare a prevederilor noului Cod de procedură fiscală, în măsura în care vechile prevederi nu contravin prevederilor acestuia. Se impunea elaborarea unui nou ordin de către Ministerul Finanțelor Publice care să reglementeze procedura dării în plată, adaptat terminologiei utilizate în Legea nr. 207/2015.

În acest context, a fost publicat și a intrat în vigoare la data de 26 iulie 2016 Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1054/2016(3) (O.M.F.P. nr. 1054/2016) pentru aprobarea componenței și a regulamentului de organizare și funcționare al Comisiei pentru analiza și soluționarea cererilor debitorilor care solicită stingerea unor creanțe fiscale, prin trecerea în proprietatea publică a statului a unor bunuri imobile, precum și de stabilire a documentației care însoțește cererea, care a abrogat Ordinului ministrului economiei și finanțelor nr. 486/2007 de la data intrării sale în vigoare.

Totodată, procedura stingerii creanțelor fiscale prin dare în plată implică și aplicarea dispozițiilor legale speciale care reglementează proprietatea publică, respectiv Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică(4), precum și dispozițiile de drept comun în domeniu, respectiv Legea nr. 287/2009 privind Codul civil(5), Titlul VI, "Proprietatea publică", art. 858-875.

Prin noul Cod de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015), în vigoare de la 1 ianuarie 2016, au fost prevăzute norme speciale privind executarea silită, acest act normativ constituind procedura de drept comun pentru administrarea creanțelor fiscale datorate bugetului general consolidat, iar unde acesta nu dispune, legiuitorul a stabilit că se aplică prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă, republicat, în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autorități publice și contribuabili/plătitori.

Stingerea creanțelor fiscale prin executare silită este reglementată în noul Cod de procedură fiscală la Capitolele VIII-XI (art. 220-262) ale Titlului VII privind colectarea creanțelor fiscale, care a dat în competența organelor fiscale care administrează creanțele fiscale îndeplinirea măsurilor asigurătorii și efectuarea procedurii de executare silită, prin intermediul executorilor fiscali (definiți la Titlul I, "Dispoziții generale", art. 1 pct. 22, ca fiind persoana din cadrul organului de executare cu atribuții de efectuare a executării silite), cu unele excepții prevăzute la art. 220 alin. (21) din Cod.

II. Aspecte generale privind instituția executării silite a creanțelor fiscale

Dispozițiile din Codul de procedură civilă referitoare la executarea silită constituie dreptul comun în materie de executare silită, indiferent de izvorul sau de natura obligațiilor cuprinse în titlul executoriu ori de calitatea juridică a părților. Prin urmare, ori de câte ori nu se prevăd alte dispoziții derogatorii, se aplică executarea silită din Codul de procedură civilă. Ori de câte ori legiuitorul a prevăzut norme speciale prin alte acte normative, se vor aplica acelea, potrivit adagiului că regula specială derogă de la cea generală(6).

Acesta este cazul procedurii fiscale, unde prin Codul de procedură fiscală au fost prevăzute norme speciale privind executarea silită, acest act normativ constituind procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat, iar unde acest cod nu dispune, legiuitorul a stabilit că se aplică prevederile Codului de procedură civilă. Astfel că dacă procedura executării silite prevăzută în Codul de procedură civilă constituie procedura de drept comun în materia executării silite, în ceea ce privește executarea silită a creanțelor fiscale, fiind o procedură specială, aceasta beneficiază de o reglementare distinctă în Codul de procedură fiscală, care se completează cu prevederile Codului de procedură civilă în materie, dar în măsura în care normele sunt compatibile cu această procedură sau nu contravin regulilor speciale din domeniul dreptului fiscal.

În raportul juridic fiscal, la fel ca și în raportul de drept civil, în situația în care debitorii obligațiilor fiscale nu își execută obligațiile la scadență și în cuantumul stabilit prin titlul de creanță ia naștere dreptul creditorului fiscal de a trece la executarea silită a creanțelor fiscale. Ceea ce face deosebirea însă între cele două proceduri de executare silită este caracterul executoriu al titlului de creanță fiscală care face ca procedura de executare silită să poată fi declanșată direct, de către organele fiscale, nefiind necesară intervenția justiției.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...