Universul Juridic nr. 6/2017

Considerații privind revizuirea hotărârilor penale în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului
de Chihaia Gabriela Nicoleta

08 iunie 2017

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Considerații privind Convenția europeană privind drepturile omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și hotărârile acesteia

La data de 4 noiembrie 1950 s-a semnat la Roma, la Palazzo Barberini, de către treisprezece reprezentanți ai "guvernelor țărilor europene care au aceleași concepții ca și o moștenire comună ce cuprinde tradiția politică, idealurile, libertatea și statul de drept", Convenția Europeană privind Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (Convenția europeană privind drepturile omului), care a intrat în vigoare în septembrie 1953. România a ratificat Convenția prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994(1) . Ca urmare, conform art. 11 și 20 din Constituția României, Convenția și protocoalele ei adiționale au devenit parte integrantă a dreptului intern, devenind izvor de drept intern obligatoriu și prioritar, ceea ce, în plan național, are drept consecință imediată aplicarea acestora de către instanțele judecătorești române, iar în plan internațional acceptarea controlului prevăzut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la hotărârile judecătorești naționale.

La momentul semnării sale, nu s-a imaginat care avea să fie relevanța juridică a Convenției, din perspectiva dezvoltării viitoare a dreptului național a statelor implicate. Dacă în primii 25 de ani de existență importanța Convenției a fost mai mult teoretică, activitatea Curții fiind una redusă, în anii următori, ca urmare a confruntării directe cu încălcarea sistematică, pe scară largă, a celor mai elementare drepturi ale omului, statele europene și-au dat seama că protecția eficientă a drepturilor omului nu putea fi încredințată doar autorităților naționale, fiind nevoie de înființarea unui mecanism internațional de control, de supraveghere, cetățenii putându-se adresa unui tribunal internațional cu plângeri referitoare la încălcări ale drepturilor omului, îndreptate contra propriilor state.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost înființată în anul 1959, ca un organ jurisdicțional, independent și permanent, cu ajutorul căreia se asigură protecția drepturilor și libertăților fundamentale. Aceasta își are sediul la Strasbourg și are în compunere un număr de judecători egal cu numărul statelor membre, care sunt desemnați de comun acord de către guvernele statelor membre, iar la fiecare trei ani are loc o înlocuire parțială. Judecătorii sunt aleși pentru o perioadă de 6 ani (fiind reeligibili) de către Adunarea parlamentară a Consiliului Europei, cu majoritate de voturi și se bucură de independență, imparțialitate și imunitate. Aceștia nu pot exercita vreo funcție politică sau administrativă sau o activitate profesională, cu excepția funcțiilor didactice ori a cercetărilor științifice juridice. Este necesar să posede o recunoscută competență juridică și să se bucure de o înaltă reputație morală.

Curtea nu are ca sarcină, atunci când este chemată să exercite controlul aplicării unui articol din Convenție de către organismele naționale, să se substituie acestora, ci doar să verifice, prin prisma dispozițiilor cuprinse în Convenția europeană a drepturilor omului, dacă dispozițiile autorităților interne au fost adoptate cu respectarea marjei de apreciere ce le este recunoscută. Pentru aceasta, Curtea trebuie să aprecieze ingerința litigioasă în ansamblul cauzei, pentru a determina dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica apar ca "pertinente și suficiente", necesare într-o societate democratica.

Potrivit literaturii de specialitate(2), Curtea acționează ca o Curte administrativă, pentru că are scopul de a proteja subiectele de drept, statele membre, cât și persoanele, ca o Curte constituțională, întrucât garantează ca legea să fie respectată, exercitându-și controlul de legalitate, dar și ca o Curte internațională deoarece are competența de reglementare a litigiilor dintre Comisie și statele membre sau dintre statele membre ori în cazul încălcării oricărui diferend între statele membre privitor la încălcarea obligațiilor ce le revin în temeiul tratatelor.

Soluționarea litigiului dedus judecății Curții are ca rezultat adoptarea unei hotărâri motivate, adoptată cu votul majorității judecătorilor prezenți și are autoritate de lucru judecat relativă și care nu operează erga omnes, fiind nesusceptibilă de contestații sau modificări. Hotărârea nu obligă decât părțile din litigiu și doar pentru cazul soluționat. De asemenea, nu are caracter executoriu pe teritoriul statelor condamnate, executarea lor depinzând de aceste țări. Curtea statuează doar asupra aplicării corecte a normei interne, statul fiind obligat să ia măsuri individuale pentru corectarea respectivei violări, însă Curții i se recunoaște competența de a controla executarea hotărârii, prin sesizarea Consiliului de Miniștrii.

Admiterea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei plângeri determină în general acordarea unei despăgubiri persoanei căreia i-a fost încălcat un drept sau o libertate fundamentală. Însă, în afara victoriei morale, rezultatul practic al câștigării unui caz la Curtea Europeană a Drepturilor Omului este adesea numai de natură financiară (adică compensarea justă a pierderilor materiale și nemateriale, ca și a costurilor și cheltuielilor induse de procedurile naționale și de cele de la Strasbourg, conform prevederilor art. 41 din Convenție). Însă, de multe ori, persoana care se adresează Curții nu dorește doar să obțină o sumă de bani, ci de cele mai multe ori urmărește și să anuleze o hotărâre judecătorească injustă, pronunțată de instanțele naționale. Deși Convenția în sine nu obligă statele membre să instituie proceduri de revizuire ca urmare a unei hotărâri a Curții, această procedură a fost adoptată de cele mai multe dintre statele semnatare ale Convenției, astfel încât, în prezent, persoana care a câștigat în fața Curții Europene a Drepturilor Omului poate spera la o redeschidere a dosarului său la nivel național.

Revizuirea, cale extraordinară de atac în procesul penal

În dreptul procesual penal român, revizuirea reprezintă o cale de atac extraordinară, care are drept scop înlăturarea erorilor judiciare referitoare la faptele reținute printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau violările cu caracter continuu ale drepturilor garantate de Convenția europeană a drepturilor omului, constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ori încălcări ale dispozițiilor constituționale, constatate de Curtea Constituțională.

Reglementarea cadrului legal de aplicare, în ceea ce privește hotărârile care pot face obiectul acestei căi de atac, persoanele care pot fi subiectele de sesină, precum și procedura de soluționare a cererii, este prevăzută în detaliu în art. 452-465 C. pr. pen.

În ceea ce privește revizuirea hotărârilor judecătorești pronunțate în materie penală ca urmare a condamnării României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a cărei analiză urmărim a o realiza în prezenta lucrare, aceasta este reglementată de dispozițiile art. 465 C. pr. pen., care reiau, în esență, pe cele ale art. 4081 C. pr. pen. din 1968, fiind introduse pentru prima dată în legislația penală română prin Legea nr. 576/2004(3) .

Sfera de aplicare a acestui caz special de revizuire este ușor diferită decât în revizuirea hotărârilor penale de drept comun. Întrucât prin exercitarea acestei căi de atac nu se mai urmărește îndreptarea unor erori de fapt în judecarea definitivă a cauzei, ci înlăturarea încălcării drepturilor garantate de Convenția europeană a drepturilor omului, poate fi cerută doar revizuirea hotărârilor prin care instanțele, examinând fondul, au dispus condamnarea, întrucât doar în acest caz aceste hotărâri pot fi apte să producă efecte grave ca urmare a încălcării exigențelor convenționale, nu și cele prin care s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal(4).

Așa cum am arătat în prima parte a lucrării, necesitatea unei căi de atac, în legislația noastră - revizuirea, ca urmare a pronunțării unor hotărâri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a fost impusă de necesitatea înlăturării consecințele încălcării Convenției europene a drepturilor omului în procesele penale, atunci când aceste consecințe continuă să se producă și după constatarea încălcării prin hotărârea definitivă a Curții(5).

Condițiile de exercitare a revizuirii în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului

Potrivit art. 456 alin. (1) C. pr. pen., hotărârile definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluționării amiabile a litigiului dintre stat și reclamanți, pot fi supuse revizuirii, dacă vreuna dintre consecințele grave ale încălcării Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta continuă să se producă și nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Din interpretarea acestui text de lege, rezultă că pentru a fi formulată o cerere de revizuire, este necesar, în primul rând, să existe o hotărâre definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului sau ca aceasta să fi dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluționării amiabile a litigiului dintre reclamant și România. Posibilitatea formulării cererii de revizuire și în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a scos cauza de pe rol, fără a o soluționa pe fond, este introdusă prin noul Cod de procedură penală(6).

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...