Universul Juridic nr. 1/2016

Trăsăturile obligațiilor civile propter rem în lumina reglementărilor actuale (II)
de Sferdian Irina

03 ianuarie 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

7. Distincția dintre obligațiile propter rem civile și servituțile administrative. Obligațiile propter rem de natură administrativă

Nu trebuie confundate obligațiile propter rem de natură civilă cu servituțile administrative prevăzute în unele legi speciale. De pildă, Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006(1) prevede că deținătorii, cu orice titlu, ai terenurilor incluse în fondurile de vânătoare, sunt obligați să permită desfășurarea acțiunilor de vânătoare autorizate pe terenurile ce le dețin sau aparțin, precum și să ia măsurile prevăzute de lege pentru protecția faunei cinegetice și a mediului său de viață. Această obligație este o servitute administrativă, iar nu o obligație propter rem(2), întrucât nu are ca obiect o prestație pozitivă, de a face, ci o abstențiune, de a nu face nimic pentru a împiedica măsurile menite să protejeze vânatul și fondul cinegetic.

În literatura noastră juridică(3), obligațiile reale impuse deținătorilor de terenuri incluse în fondurile de vânătoare, au fost considerate servituți cinegetice.

Într-o altă opinie(4), se consideră că obligațiile cinegetice arătate mai sus au fost instituite în folosul fondului de vânătoare, dar ele nu pot fi considerate servituți, din mai multe motive. În primul rând, marea majoritate a obligațiilor revine chiar deținătorilor de terenuri, ca un accesoriu al imobilelor respective, câtă vreme, atunci când vorbim de servituți, de esența lor este faptul că exercitarea dreptului incumbă celuilalt, adică proprietarului fondului dominant, iar titularul fondului aservit are doar obligația negativă de a nu împiedica exercițiul normal al servituții. Prin urmare, servitutea nu poate consta în a face ceva, servitus faciendo consistere nequit, iar obligațiile cinegetice ale deținătorilor de terenuri nu pot fi considerate servituți, în primul rând pentru că cele mai multe sunt prestații accesorii active.

Apoi, servituțile presupun în mod necesar existența a două fonduri distincte, un fond dominant, în favoarea căruia se exercită servitutea și un fond aservit, afectat exercitării servituții, fonduri care trebuie să aparțină unor proprietari diferiți. Susținerea potrivit căreia terenurile fac parte atât din fondul funciar cât și din fondul cinegetic nu este întemeiată deoarece, în acest caz, fondul dominant ar fi în același timp și fond aservit, fiindcă fondurile s-ar suprapune, în loc să se învecineze, iar raportul de servitute ar rămâne fără obiect. În realitate, este vorba de un singur sol terestru, ca fond funciar, pe care se suprapune un singur fond, fondul de vânătoare, suprapunere care înlătură ideea de servitute, fiind vorba de un fond imobiliar prin destinație, iar imobilele prin destinație nu sunt susceptibile de servitute.

Pe de altă parte, a considera aceste obligații reale servituți înseamnă a încălca regula nemini res sua servit, deoarece solul terestru nu are un alt stăpân. Tocmai pentru că terenurile deținătorilor persoane fizice și juridice nu fac parte din fondul de vânătoare s-au prevăzut prin lege obligații reale în sarcina lor.

În ceea ce ne privește, împărtășim opinia potrivit căreia obligațiile impuse deținătorilor de terenuri prin Legea nr. 407/2006 nu sunt obligații reale, ci servituți, doar că nu au caracter civil, ci sunt de natură administrativă. Deținătorii de terenuri nu au nicio obligație pozitivă, de a face, cu privire la terenurile pe care le dețin și care constituie fonduri de vânătoare. Singura lor obligație este să permită exercitarea vânătorii, să permită aplicarea măsurilor de protecție a vânatului, precum și să permită amplasarea instalațiilor și amenajărilor vânătorești provizorii. Aceștia nu se pot opune acestor măsuri decât în situația în care prin acțiunile respective ar fi afectată folosința de bază a terenurilor.

Prin urmare, ceea ce se cere deținătorilor de terenuri este simpla abstențiune. Chiar dacă, potrivit alin. (8) al art. 15 din Lege, se prevede că "Proprietarii și deținătorii de terenuri cu orice titlu, precum și executanții de lucrări de orice natură pe terenurile din fondurile de vânătoare sunt obligați să ia măsurile prevăzute de lege pentru protecția faunei cinegetice și a mediului său de viață în realitate, măsurile de protecție a vânatului nu sunt nici acestea prestații pozitive, ci doar simple abstențiuni, interdicții, cum sunt cele menționate în art. 23 din Lege și care revin deopotrivă deținătorilor de terenuri și gestionarilor fondurilor de vânătoare, cum ar fi interzicerea lăsării animalelor domestice libere sau pășunatul cu acestea în fondul forestier, înființarea, întreținerea și recoltarea culturilor agricole fără asigurarea protecției vânatului, distrugerea sau degradarea instalațiilor vânătorești de orice fel, ori a culturilor pentru vânat, interzicerea lăsării libere, pe fondurile de vânătoare, a câinilor de vânătoare sau a celor însoțitori de turme sau cirezi în fondurile de vânătoare, altfel decât vaccinați sau dehelmintizați, interzicerea lăsării în libertate a animalelor domestice și alte interdicții asemănătoare.

Servituțile administrative au ca principală caracteristică faptul că sunt prevăzute de lege în considerarea realizării unui interes public. Spre deosebire de obligațiile propter rem civile, servituțile administrative, chiar atunci când au în conținutul lor prestații pozitive, sunt atașate în primul rând interesului public și doar în mod secundar bunului. Acestea nu se constituie în profitul bunului, ci al interesului public. Acest fapt explică de ce nu au caracter perpetuu, imprimat de nelimitarea în timp a dreptului de proprietate, ci o durată care este hotărâtă de interesul public. Când acesta dispare, dispare și servitutea administrativă. De asemenea, tot datorită detașării de bun, caracterul inalienabil sau imprescriptibil, în măsura în care le poate fi recunoscut, este determinat de interesul public pe care îl servesc, iar nu de dreptul de proprietate asupra căruia apasă, care poate fi un drept de proprietate privată, deci în mod esențial, alienabil.

Servituțile privind ocuparea temporară a proprietății private în vederea realizării anumitor lucrări de utilitate publică sunt atașate interesului de a realiza respectivele operațiuni, și nu imobilului rezultat în urma acestor lucrări(5).

Servituțile administrative nu dau naștere unui drept real în patrimoniul unei autorității publice, iar utilizarea noțiunii de servitute administrativă în cuprinsul unor legi speciale se explică prin sarcina pe care o suportă un fond proprietate privată.

Unele dintre servituțile administrative sunt denumite astfel de lege, alteori legiuitorul optează pentru precizarea lor prin intermediul drepturilor pe care le conferă în serviciul utilității publice [dreptul de uz al titularilor autorizațiilor de înființare și al titularilor licențelor pentru executarea lucrărilor necesare realizării, relocării, retehnologizării sau desființării capacității energetice, prevăzut deart. 12 alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și gazelor naturale(6) ; dreptul de acces la utilitățile publice, iar în alte cazuri face apel la îngrădirile sau sarcinile pe care trebuie să le suporte proprietarii și le desemnează "interdicții".

În puține cazuri, legea prevede obligații de a face în sarcina proprietarilor sau titularilor altor drepturi reale, justificate de realizarea unui interes public. Putem identifica în aceste situații obligații propter rem de natură administrativă.

Împărtășim opinia celor care susțin că obligațiile propter rem presupun numai prestațiile pozitive, in faciendo, iar nu și simplele abstențiuni, chiar dacă raportul juridic în conținutul căruia intră aceste obligații este un raport de drept administrativ, iar nu de drept civil.

De pildă, art. 58 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului(7) , prevede în scopul protecției apelor și ecosistemelor acvatice, următoarele obligații pentru persoanele fizice sau juridice: a) să execute toate lucrările de refacere a resurselor naturale, de asigurare a migrării faunei acvatice și de ameliorare a calității apei, prevăzute cu termen în avizul sau autorizația de gospodărire a apelor, precum și în autorizația de mediu, și să monitorizeze zona de impact; b) să se doteze, în cazul deținerii de nave, platforme plutitoare sau de foraje marine, cu instalații de stocare sau de tratare a deșeurilor, instalații de epurare a apelor uzate și racorduri de descărcare a acestora în instalații de mal sau plutitoare; c) să amenajeze porturile cu instalații de colectare, prelucrare, reciclare sau neutralizare a deșeurilor petroliere, menajere sau de altă natură, stocate pe navele fluviale și maritime, și să constituie echipe de intervenție în caz de poluare accidentală a apelor și a zonelor de coastă; de asemenea, prin art. 62 din Ordonanță se impun deținătorilor de terenuri, cu orice titlu, să întrețină perdelele și aliniamentele de protecție, spațiile verzi, parcurile, gardurile vii pentru îmbunătățirea capacității de regenerare a atmosferei, protecția fonică și eoliană, iar prin art. 69 din aceeași reglementare, se stabilesc în sarcina deținătorilor cu orice titlu de terenuri forestiere, vegetație forestieră din afara fondului forestier și a pajiștilor, precum și a oricărei persoane fizică sau juridice care desfășoară o activitate pe un astfel de teren, fără a avea un titlu juridic, printre altele, următoarele obligații: să mențină suprafața împădurită a fondului forestier, a vegetației forestiere din afara fondului forestier, inclusiv a jnepenișurilor, tufișurilor și pajiștilor existente, fiind interzisă reducerea acestora, cu excepția cazurilor prevăzute de lege; să exploateze masa lemnoasă în condițiile legii precum și să ia măsuri de reîmpădurire și, respectiv de completare a regenerărilor naturale.

* Studiu susținut în cadrul Conferinței bienale de la Timișoara din octombrie 2012, în cadrul secțiunii de Drept civil, cu tema "Principiul libertății contractuale. Limite legale și garanții procesuale". Articol publicat în revista Dreptul nr. 12/2013. Prezentul articol face parte dintr-o serie de articole dedicate studiului drepturilor reale, semnate de către dna prof. univ. dr. Irina Sferdian.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...