Universul Juridic nr. 12/2016

Dificultăți de interpretare și aplicare a Directivei 90/314/CEE privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanțe și circuite
de Dumitru Ilie

04 decembrie 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

I. Pachetele de servicii turistice: noțiune și scurt istoric

Vânzarea serviciilor turistice este una din cele mai vechi și încă cea mai răspândită formă de activitate a agenților și agențiilor de turism.

Dacă inițial agenții de turism/agențiile de voiaj nu au fost altceva decât ceea ce le spune numele, respectiv agenți care acționau în numele turistului contractând pentru el servicii turistice cu prestatorii acestora, ulterior, după un anumit moment de dezvoltare a industriei turistice, agențiile de turism s-au transformat în creatori de produse turistice. Practic, agențiile de turism contractează diferite servicii turistice cu prestatorii lor, fără ca în prealabil să aibă o comandă/cerere din partea unui turist, iar ulterior grupează două sau mai multe astfel de servicii turistice și le oferă turiștilor la un preț global (forfetar).

Această grupare de două sau mai multe servicii turistice (cel mai clar exemplu este îmbinarea unor servicii de transport și de cazare) a intrat în limbajul economic și juridic sub denumirea de "pachet de servicii turistice". Denumirea a fost apoi consacrată de dreptul Uniunii Europene, mai precis de Directiva 90/314/CEE privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanțe și circuite(1).

Directiva aceasta a apărut în contextul în care legislațiile interne ale statelor membre ale Comunităților Economice Europene (actualmente, Uniunea Europeană), prezentau multe neconcordanțe, iar practicile naționale în acest domeniu difereau considerabil. Iar la acel moment s-a constatat că această situație împiedică libera prestare a serviciilor turistice și denaturează concurența între operatorii din diverse state membre. Pe de altă parte, încă de atunci (1990) sistemul de pachete turistice reprezenta o parte importantă a turismului, astfel că era firească dorința Comunităților Europene de a stimula dezvoltarea și productivitatea acestui sector, iar concretizarea acestei dorințe s-a făcut prin adoptarea unor norme comune, elaborate în vederea creării unei dimensiuni comunitare a acestui segment al industriei turistice. S-a estimat că o astfel de reglementare nu numai că ar aduce avantaje cetățenilor Comunității care ar cumpăra pachete organizate pe baza acestor norme, dar ar atrage și turiști din afara Comunității, interesați de avantajele standardelor garantate de aceste pachete(2).

Vom analiza, așadar, în acest articol principalele probleme apărute în procesul de interpretare și aplicare a prevederilor Directivei 90/314/CEE(3) care, printre altele a introdus în legislația comunitară acest nou tip de contract care se încheie între turist și operatorul de turism și care a fost denumit "contract de vânzare (comercializare) a unui pachet de servicii turistice".

Prin urmare, având în vedere prevederile Directivei, putem înțelege acest contract ca fiind acel acorde voință prin care o persoană (vânzătorul) se obligă să furnizeze un pachet turistic altei persoane (cumpărătorul) care se obligă să plătească un preț.

Pachetele de servicii turistice sunt și ele la rândul lor definite de Directiva 90/314/CEE ca fiind "combinația prestabilită a cel puțin două dintre elementele următoare, în cazul în care aceste servicii sunt vândute sau oferite spre vânzare la un preț total și depășesc 24 de ore sau includ cazare de o noapte: (a) transport; (b) cazare; (c) alte servicii turistice, care nu sunt subsidiare transportului sau cazării și care reprezintă o parte semnificativă din pachetul de servicii".

Prin urmare, sfera de aplicare a Directivei 90/314/CEE nu include comercializarea tuturor serviciilor turistice, ci numai a pachetelor de servicii turistice, și nici acestea integral.

Pachetele de servicii turistice care nu îndeplinesc condițiile precizate mai sus, precum și serviciile turistice vândute individual (negrupate în pachete) au rămas astfel supuse exclusiv legilor interne ale statelor membre, ieșind din aria de acoperire a dreptului comunitar (european).

Însă, în România, din păcate, nu există nici până în prezent o legislație care să reglementeze activitatea de comercializare a serviciilor turistice și a pachetelor care nu intră sub incidența Directivei sus amintite.

După demararea procedurilor de aderare a României la Uniunea Europeană, în procesul de transpunere în dreptul național al directivelor UE, a fost adoptată O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice(4), care se aplică, la fel ca și directiva, exclusiv pachetelor de servicii turistice care îndeplinesc anumite condiții, iar altă lege specială care să reglementeze comercializarea altor servicii turistice nu a fost adoptată până în prezent.

Pe de altă parte, Directiva 90/314/CE este astăzi un act normativ european în bună măsură depășit de realitățile lumii actuale, mai ales de cele din domeniul turismului. La apariția ei, în 1990, structura pieței serviciilor de călătorie era mult mai simplă decât în prezent, iar internetul nu exista. Prin urmare, este dificil de stabilit în ce măsură modalitățile moderne de combinare a serviciilor turistice (baze de date internaționale accesibile de orice agenție detailistă sau programe informatice dedicate turismului) sunt reglementate de directivă. De altfel, chiar în raportul Comisei Europene din 1999 privind punerea în aplicare a directivei(5) se subliniază câteva dintre neajunsurile acesteia: prevederi minimale de armonizare prevăzute de aceasta, marjă largă de apreciere acordată statelor membre, inclusiv în ceea ce privește partea responsabilă contractual, precum și ambiguități în textul acesteia.

II. Natura juridică a contractului de comercializare a pachetelor de servicii turistice

Privitor la natura juridică a contractului ce are ca obiect pachetele de servicii turistice a existat o amplă dezbatere în literatura juridică occidentală, mai ales în cea franceză.

Problema a apărut odată cu Directiva 90/314/CEE, care a introdus în dreptul comunitar expresia "vânzare a pachetelor de servicii turistice", luând astfel naștere un nou tip de contract special, după cum deja am menționat mai sus.

La prima vedere, expresia este derutantă întrucât, ca regulă de drept, un serviciu nu se poate decât presta, nu și vinde.

Au fost autori care au respins fățiș folosirea expresiei "vânzare de servicii turistice" sau "vânzare de călătorii", arătând că acestea constituie un abuz de limbaj deoarece contractul nu are ca obiect un bun, ci un serviciu, iar serviciul nu poate face obiectul unei vânzări.(6) S-a propus astfel ca la nivel doctrinar să se repare "eroarea" legiuitorului de denumire a acestui contract și să se folosească exprimări care să reflecte natura reală a contractului, de intermediere în prestarea de servicii, respectiv contract de mandat(7) sau de antrepriză(8).

Alți autori au susținut că legiuitorul european a făcut o "alegere", iar nu o greșeală, denumind operațiunea juridică drept una de "vânzare" și dând naștere unui raport juridic inspirat din vânzarea de bunuri de larg consum(9).

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...