Universul Juridic nr. 10/2016

Abuzul de drept - Sancțiune sau remediu?
de Neculaescu Sache

16 octombrie 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Concepția subiectivă despre abuzul de drept

1.1. Repere istorice. Fiind considerat un exercițiu greșit al drepturilor subiective, abuzul de drept a fost calificat de doctrina de drept civil și de jurisprudență drept faptă cauzatoare de prejudicii, cea care declanșează mecanismul răspunderii civile delictuale. Dificultățile au apărut doar când s-a pus problema determinării situației în care putem afirma că ne aflăm în fața unui abuz de drept. Toate explicațiile clasice se raportează la exigențele morale care impun reacția dreptului față de conduita blamabilă a titularului unui drept exercitat, fie cu intenția malefică de a prejudicia pe altul, fie printr-o greșită conduită, contrară celei pe care ar trebui s-o aibă orice persoană prudentă și diligentă. Astfel, fundamentarea abuzului de drept este făcută din perspectiva nevoii de a sancționa o astfel de conduită, integrată în, ceea ce codurile civile clasice numesc "orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu". Prin urmare, premisa oricărei analize o constituie fapta ilicită care trebuie sancționată.

Teoria abuzului de drept s-a născut ca reacție împotriva absolutismului drepturilor civile. Cel ce avea să intre în istoria dreptului civil ca fondator al acesteia este Louis Josserand(1), potrivit căruia "drepturile subiective, produse sociale, conferite de societate, nu sunt atribuite abstract pentru ca noi să le exercităm discreționar ad nutum; fiecare dintre ele are rațiunea sa de a fi, misiunea sa de îndeplinit. Atunci când le exercităm, suntem datori să ne conformăm acestui spirit, să acționăm în această direcție. Altfel vom deturna dreptul de la destinația sa, vom abuza comițând o greșeală de natură a angaja răspunderea"(2). Potrivit aceluiași autor, chiar și "prerogativele aparent absolute trebuie să se plieze aceleași finalități, fără ca dreptul de proprietate, care constituie dominium, puterea-tip, să facă excepție"(3). Este teoria care face loc concepției obiective despre abuzul de drept, fundamentând răspunderea titularului pe destinația antisocială pe care a dat-o dreptului său astfel deturnat. Chiar dacă o asemenea atitudine ține tot de voința autorului, fundamentarea răspunderii este dată de ideea de risc. În concepția autorului, abuzul și riscul sunt cei doi poli ai răspunderii moderne care vin să asigure echilibrul drepturilor individuale(4).

Contrar acestei viziuni despre abuzul de drept, un alt clasic al doctrinei de drept civil franceze, Marcel Planiol, susține că teoria este fără sens pentru că "dacă am dreptul să fac un act determinat, nu sunt vinovat că l-am făcut iar dacă am dreptul de a mă abține, nu mi se poate imputa greșeala de a-l fi omis"(5) (feci sed iure feci). Potrivit acestui autor, "omul abuzează de lucruri, nu și de drepturi"(6) și deci abuzul de drept "este o logomanie; el nu constituie o categorie juridică distinctă de actul ilicit și deci nu trebuie să fim păcăliți de cuvinte: dreptul încetează acolo unde începe abuzul; un act nu poate fi, în același timp, conform cu dreptul și contrar dreptului"(7). Aceeași concepție este preluată și de o parte a doctrinei noastre interbelice potrivit căreia cel care a trecut peste limitele drepturilor sale a comis un fapt ilicit dar în acest caz este necontestat că a ieșit din domeniul exercițiului dreptului său și a încălcat drepturile terțului păgubit(8).

Preocuparea privind limitele de exercitare a drepturilor subiective este însă cu mult mai veche decât teoria abuzului de drept. Unul dintre celebrele adagii atribuite jurisconsultului roman Ulpian(9), fixate de posteritate ca repere fundamentale în drept afirmă: qui suo iure utitur neminem laedit(10). Rupt din context, enunțul ar putea îndreptăți concluzia că în dreptul roman era indiferentă maniera de exercitare a drepturilor, ceea ce este inexact. O serie de alte adagii ilustrează cu puterea evidenței preocuparea jurisconsulților romani de a restabili echilibrul în conflictul dintre drepturile subiective. Expresii precum summum ius summa iniuria, cea care ne spune că un drept extrem constituie o nedreptate, malitiis non indulgendum est, potrivit căreia nu trebuie manifestată indulgență față de cei animați de rea-credință, fraus omnia corrumpit, în temeiul căreia sunt sancționate atât actele juridice încheiate prin fraudă cât și toate consecințele lor subsecvente, sau male enim nostro iure uti non debemus care ne îndeamnă să nu folosim rău dreptul nostru, pentru a ne referi doar la câteva, reprezintă repere ale unui mod civiliter de exercitare a drepturilor subiective. În dreptul roman, abusus nu avea conotație peiorativă nefiind asociat cu intenția malefică, animus nocendi. El reprezintă doar unul dintre cele trei atribute ale dreptului de proprietate, semnificând folosirea completă a lucrului, consumarea substanței acestuia.

Regula neminem laedit qui suo iure utitur a cunoscut abordări diferite de-a lungul timpurilor, fiind ori exacerbată ori contestată. Adepții absolutismului drepturilor subiective au preluat-o tale quale, deformându-i înțelesul originar, ceea ce presupune implicit recunoașterea dreptului de a leza pe altul(11). Potrivit art. 2 din Declarația franceză a drepturilor și libertăților de la 1789 "scopul oricărei asociații politice este conservarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența la opresiune". În concepția revoluționarilor francezi, legile sunt făcute doar pentru a asigura respectarea drepturilor individuale. Doctrina de drept civil a reacționat afirmând că o asemenea interpretare ar antrena "consecințe absurde suprimând principiul răspunderii civile"(12) și că, reformulat, adagiul ar putea fi exact dacă ar fi exprimat astfel: "cel care exercită dreptul său cu prudență și atenție nu va fi responsabil de prejudiciul pe care îl poate cauza altuia"(13).

În lipsa unei reglementări speciale și chiar înainte de a se fi constituit o teorie propriu-zisă a abuzului de drept, jurisprudența celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea a acordat despăgubiri pentru prejudiciile cauzate altuia prin exercitarea excesivă a dreptului de către titularul care nu a dovedit un interes serios și legitim(14) , calificând drept delicte fapte precum efectuarea unui coș fals pe acoperișul propriei case doar pentru a stingheri pe vecin, exercitarea unor căi de atac în scop șicanator, concedieri făcute fără un motiv serios, exercitarea abuzivă a drepturilor părintești etc. Sub presiunea jurisprudenței, teoria abuzului de drept a intrat în terminologia juridică de uz la începutul veacului trecut, ceea ce l-a determinat pe Raymond Saleilles să propună, prin Raportul prezentat în anul 1905 Comisiei de revizuire a Codului civil francez, introducerea unei prevederi menite să instituie noul principiu de drept prin care să fie interzis abuzul de drept. Deși propunerea a fost respinsă cu motivarea că ar moraliza excesiv dreptul, a rămas ca un reper important în evoluția teoriei abuzului de drept. Ceva mai târziu, Georges Ripert, autorul unei lucrări de referință vizând interferența regulii morale în obligațiile civile, are în vedere abuzul de drept ca "o greșeală care constă într-un exercițiu anormal al dreptului, pentru că impune omului datoria de a nu dăuna altuia"(15) , concepție dominantă în doctrina clasică franceză de drept civil(16) care fundamentează abuzul de drept pe răspunderea civilă delictuală(17) .

O primă idee pe care o considerăm importantă pentru ce ne-am propus să demonstrăm prin acest studiu, este că abuzul de drept, așa cum este văzut de doctrina franceză, cea care l-a teoretizat și ale cărei soluții au fost preluate în dreptul nostru, poate fi săvârșit atât cu intenție cât și din imprudență sau neglijență(18).

În dreptul românesc, prevederile legale de referință pentru abuzul de drept au fost cele de la art. 1-3 din Decretul nr. 31/1954. Potrivit art. 1 din acest act normativ, "drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale și culturale, în acord cu interesul obștesc, potrivit legii și regulilor de conviețuire socialistă" în timp ce art. 3 alin. 2 al aceleași reglementări prevede că drepturile civile "pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic și social".

Deși au fost elaborate într-o perioadă istorică de ideologizare a dreptului, aceste prevederi și-au dovedit viabilitatea, trecând proba timpului. Cum se poate constata, ele nu au în vedere, în mod expres, exercitarea dreptului cu intenția vătămării altuia, ci doar exercitarea dreptului în alt scop decât cel avut în vedere prin recunoașterea lui, deturnarea dreptului de la finalitatea acestuia, adică o concepție finalistă. Cu toate acestea, o bună parte a doctrinei noastre de drept civil, preocupată în exces de imperativul sancționării conduitei culpabile a făptuitorului, privește abuzul de drept cantonat exclusiv în zona intenției păgubitoare de care a fost animat titularului dreptului, ignorându-se faptul că el este asimilat faptei cauzatoare de prejudicii. Or, cum se știe, fapta cauzatoare de prejudicii, potrivit concepției clasice, poate fi atât delict, săvârșit cu intenție cât și cvasidelict care se săvârșește din imprudență sau neglijență. O explicație posibilă poate fi împrejurarea că art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 se raportează la scopul exercitării dreptului, ceea ce presupune intenția.

Recent, autoarea unui dicționar de dreptul consumului vede abuzul de drept ca fiind "exercitarea cu rea-credință a unui drept subiectiv de către titularul acestuia, cu încălcarea finalității recunoașterii legale a respectivului drept ori a scopului economic/social în vederea căruia a fost consacrat prin lege"(19). Aceeași concepție o regăsim și la un alt autor potrivit căruia abuzul de drept presupune două elemente dintre care cel subiectiv constă în "exercitarea cu rea-credință a dreptului subiectiv civil"(20). Și mai tranșant, Corneliu Bîrsan propune să se considere că un drept este exercitat abuziv "doar atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale, ci cu intenția de a păgubi o altă persoană"(21), exprimări care evidențiază concepția potrivit căreia "prin finalitatea sa, abuzul de drept este o conduită ilicită care se cere sancționată"(22).

Pe acest aspect, doctrina interbelică subliniază că abuzul de drept este "o culpă în înțelesul art. 998"(23) C. civ. pentru că "jurisprudența nici n-ar putea proceda altcumva, căci nu are la îndemână alt mijloc pentru a legitima o condamnare la daune"(24).

Sunt și definiții prin care se afirmă concepția obiectivă despre abuzul de drept, care este definit ca o "încălcare a bunei-credințe"(25), văzută ca standard de conduită abstract. Într-o altă formulă "drepturile subiective sunt ocrotite de lege dacă nu sunt exercitate împotriva destinației lor economice și sociale"(26). Autorii se delimitează de doctrina majoritară susținând că "abuzul de drept nu poate fi identificat cu delictul civil"(27), în timp ce alții preferă un enunț general, singura formulă căreia nu i se poate aduce vreun reproș, prin care se afirmă că abuzul de drept este "exercitarea unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale"(28). În ce ne privește, ne alăturăm celor care promovează îndeosebi concepția obiectivă despre abuzul de drept și apreciem că sancțiunea acestuia ar trebui fundamentată, nu atât pe imperativul sancționării conduitei titularului ci mai ales de cel al reparării prejudiciului injust suferit de victimă. Dacă este adevărat că exercitarea dreptului cu intenția de a leza pe altul este forma cea mai acuzată a abuzului de drept și că sunt numeroase cazurile în care drepturile sunt exercitate doar pentru a șicana pe altul, așa cum se întâmplă mai ales în plan procesual, unde sancțiunea conduitei blamabile are în primul rând o finalitate punitivă, la fel de adevărat este că abuzul de drept nu se rezumă la atât. Condiționarea sancțiunii abuzului de drept de existența intenției rău-făcătoare a titularului antrenează două consecințe grave pentru victima, care, deși este nevinovată, se vede sacrificată: în primul rând refuzul oricărei protecții în fața unei vătămări prin exercitarea culpabilă a dreptului de către titular, ceea ce ar putea reprezenta o denegare de dreptate și în al doilea rând îngreunarea sarcinii probațiunii unei intenții, de multe ori obscure. Revenind la definițiile la care ne-am referit, caracterizarea abuzului de drept prin deturnarea dreptului de la finalitatea lui cu intenția de a păgubi pe altul nu face decât să supună cele două modalități distincte de înfăptuire sub semnul aceleași intenții malefice, făcând inutilă distincția clasică dintre concepția subiectivă și cea obiectivă în această materie. Una este "exercitarea dreptului cu intenția de păgubi pe altul" și alta este "exercitarea dreptului în mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe". Prin urmare, nu poate fi vorba de exercitarea cu rea-credință de către titular, cu (prin) încălcarea finalității dreptului ci de exercitarea cu intenție sau deturnarea dreptului de la scopul social pentru care a fost recunoscut. Or, deturnarea dreptului, exercitarea lui excesivă, nerezonabilă, contrar bunei-credințe poate fi săvârșită și din culpă. Și aceasta nu numai pentru că s-ar aplica regula culpa lata dolo aequiparatur dar și pentru că, așa cum in lege Aquilia et culpa levissima venit, principiu aplicabil răspunderii delictuale, tot astfel ar trebui raționat și în materia abuzului de drept (ubi eadem est ratio, eadem solutio debet esse).

Contrar definițiilor care cantonează abuzul de drept în zona intenției de a leza pe altul, majoritatea autorilor noștri de drept civil consideră că abuzul de drept se săvârșește atât cu intenție cât și din culpă(29) iar jurisprudența tinde să se detașeze de concepția subiectivă privind exercitarea dreptului raportându-se la criterii tot mai obiective de apreciere a abuzului de drept, modalități care, raportate la noțiunea de vinovăție introdusă de noul Cod civil la art. 16, n-ar putea fi săvârșite decât din culpă, o culpă abstractă raportată la buna-credință. Odată ce am convenit că și exercitarea nerezonabilă a dreptului constituie abuz de drept, apelul la reaua-credință devine aproape inutil. Dintre toate definițiile avansate, ne raliem formulei sintetice la care s-a oprit Dimitrie Gherasim potrivit căruia "abuzul de drept este o formă de încălcare a bunei-credințe"(30) . Nu întâmplător acest enunț are în vedere încălcarea bunei-credințe și nu exercitarea cu rea-credință a dreptului, pentru că reaua-credință nu este opusul bunei-credințe, ele nefiind cele două fețe ale aceluiași fenomen, astfel că nu totdeauna cel care are o conduită contrară bunei-credințe este și de rea-credință. Pentru acest motiv nici noul Cod civil nu are în vedere la definirea abuzului de drept doar reaua-credință a titularului prezentă când acesta exercită dreptul cu scopul de a vătăma pe altul. Exercitarea excesivă și nerezonabilă a unui drept, contrar bunei-credințe, sunt modalități de înfăptuire a abuzului de drept care pot fi săvârșite și din culpă. În timp ce buna-credință este o regulă de conduită, un standard abstract și prezumat, nesupus probațiunii, care are în vedere atitudinea ideală a unui om rezonabil și echilibrat, reaua-credință nu mai este un standard ci ea caracterizează o anumită conduită, cea pe care o are în mod concret titularul dreptului și de aceea este supusă probațiunii. Faptul că definiția abuzului de drept are în vedere exercitarea excesivă și nerezonabilă a dreptului întemeiază concluzia că el poate fi săvârșit și din culpă.

* Studiul de față se constituie într-o nouă pledoarie pentru abordarea abuzului de drept din perspectiva victimei, văzut ca remediu pentru situația injustă a acesteia. Este o reluare a unei prime analize pe care am numit-o "Ambiguitățile teoriei abuzului de drept", publicată în revista Dreptul nr. 3/2011.

(1) L. Josserand, De l'abus de droits, Paris, Éd. Rousseau, 1905, De l'esprit des droits et de leurs relativité, Paris, Éd. Dalloz, 1927.

(2) L. Josserand, Cours de droit civil positif français, Éd. Librairie du Recueil Sirey, 1930, p. 206.

(3) Ibidem.

(4) L. Josserand, apud S. Carnal, La construction de la responsabilité civile, Paris, Éd. Presses Universitaires de France, 2001, p. 175.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...