Universul Juridic nr. 10/2016

Aplicații ale teoriei abuzului de drept în materia raporturilor de familie
de Nicolescu Cristina-Mihaela

03 octombrie 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Succinte considerații cu privire la teoria abuzului de drept

Dacă legislația anterioară Codului civil nu conținea dispoziții exprese privitoare la abuzul de drept, art. 15 C. civ., deși nu oferă o definiție legală a conceptului, consacră un principiu al exercitării drepturilor civile, textul statuând că "niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe."

De asemenea, conform art. 1.353 C. civ., "cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv(1) ".

Abuzul de drept constă în exercitarea sau neexercitarea abuzivă a unui drept subiectiv civil, autorul abuzului de drept denaturând dreptul său de la finalitatea economică și socială pentru care a fost recunoscut, adică de la limitele sale normale, denumite limite interne(2).

Legiuitorul reglementează abuzul de drept în strânsă legătură cu noțiunea de bună-credință. S-a afirmat în literatura de specialitate că "nu suntem în prezența unui abuz de drept atunci când exercitarea dreptului subiectiv s-a făcut cu bună-credință, chiar dacă a fost lezat un drept sau interes al altuia și i s-a cauzat acestuia un prejudiciu patrimonial ori nepatrimonial(3)".

Abuzul de drept se poate concretiza fie într-o acțiune a titularului dreptului subiectiv, fie într-un refuz nejustificat și, în consecință, abuziv, de a încuviința încheierea unui act sau desfășurarea unei proceduri(4).

În ceea ce privește modalitățile de sancționare a abuzului de drept, se poate reține: pe de o parte, refuzul concursului forței de constrângere a statului, în sensul că se refuză acele pretenții care apar ca fiind expresia exercitării abuzive a dreptului; pe de altă parte, dacă exercițiul abuziv al dreptului se concretizează într-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a autorului, prin obligarea la daune-interese și, dacă este cazul, la încetarea exercitării abuzive a respectivului drept(5).

Fiind o chestiune de fapt, abuzul de drept poate fi dovedit prin orice mijloc de probă.

Abuzul de drept are numeroase aplicații în materia drepturilor patrimoniale, fiind frecvent invocat în materia proprietății. Cu atât mai mult se poate admite că drepturile nepatrimoniale sunt susceptibile de exercitare abuzivă.

Existența abuzului de drept nu implică identificarea unor dispoziții legale speciale, orice drept subiectiv civil fiind, teoretic, susceptibil de o exercitare abuzivă.

Prezentul studiu examinează o serie de aplicații ale teoriei abuzului de drept în materia raporturilor de familie, precum: răspunderea pentru ruperea abuzivă a logodnei; refuzul nejustificat al unui soț de a consimți la încheierea unor acte juridice având ca obiect locuința familiei; refuzul abuziv al ofițerului de stare civilă ori al notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților și de a emite certificatul de divorț; refuzul abuziv al părinților de a consimți la adopția copilului.

2. Exercitarea abuzivă a unor drepturi în etapa premaritală

2.1. Răspunderea pentru ruperea logodnei - art. 269 C. civ.

Dacă vechile noastre legiuiri, Codurile Calimach, Caragea și Donici, au reglementat logodna ca un contract (antecontract) care obliga la încheierea căsătoriei, ulterior, Codul civil din 1864 (după modelul Codului civil francez) și Codul familiei n-au mai reglementat logodna, din dorința de a da libertății matrimoniale deplină consistență. Introducerea acestei instituții juridice în arhitectura normativă a Codului civil a fost considerată utilă de redactorii codului, afirmându-se în Expunerea de motive că logodna este o "realitate tradițională în România(6) ".

Logodnicul care rupe logodna nu poate fi constrâns să încheie căsătoria, statuează art. 267 alin. (1) C. civ. Așadar, fiecare dintre parteneri are dreptul de a se răzgândi și de a abandona proiectul de căsătorie, ca o manifestare plenară a principiului fundamental al libertății matrimoniale - dimensiunea sa negativă.

Neîndoielnic, însă, dreptul de a denunța/rupe logodna este susceptibil de abuz, căci deși logodna nu generează obligația de a încheia căsătoria, obligă totuși la curtoazie și la respectul celuilalt(7).

Caracterul abuziv al ruperii logodnei rămâne la aprecierea suverană a instanței și, fiind o chestiune de fapt, poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, admițând însă că există dificultăți de ordin practic pe planul probațiunii(8). În general, ceea ce se sancționează este modalitatea în care s-a produs ruperea unilaterală a logodnei (intempestivă, brutală, incorectă, injurioasă)(9). Spre exemplu, poate fi considerată abuzivă: denunțarea unilaterală a logodnei după distribuirea invitațiilor de nuntă și efectuarea/avansarea cheltuielilor necesare celebrării evenimentului ori după depunerea declarației de căsătorie(10); ruperea brutală a logodnei fără o discuție prealabilă și în ciuda faptului că promisiunile de căsătorie fuseseră reafirmate în mod repetat și public, logodnica fiind însărcinată etc.

În ceea ce privește răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin ruperea logodnei, considerăm, alături de alți reputați autori, că fiind vorba de ruperea "abuzivă" a logodnei, devin incidente dispozițiile art. 15 C. civ. Acest text își găsește aplicarea alături de art. 1.357 C. civ., care instituie principiul general al răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Mai mult, prin elementele pe care le presupune dovedirea abuzului, constituie o garanție în sensul că este asigurat un just echilibru între libertatea matrimonială și principiul răspunderii civile. Răspunderea este, așadar, delictuală, chiar dacă logodna este calificată drept un act juridic, fiind vorba de o răspundere instituită pentru exercitarea abuzivă a dreptului de a denunța/rupe unilateral logodna(11) .

Astfel, potrivit art. 269 alin. (1) C. civ., partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările(12) , precum și pentru orice alte prejudicii cauzate. Prin "prejudiciile cauzate", în sensul tezei finale a textului, se înțelege și prejudiciul moral. De asemenea, partea care în mod culpabil l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi obligată la despăgubiri. Atât dreptul la acțiune pentru restituirea darurilor, cât și dreptul la acțiune pentru despăgubiri se prescriu în termen de un an de la ruperea logodnei.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...