Universul Juridic nr. 11/2016

Sindicat, salariat, contract colectiv - CEDO, practică și norme interne. Inadmisibilitate acțiune individuală privind anularea, desființarea normelor convenționale
de Pasca Mihai

10 noiembrie 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Este evident și deplin juridic faptul că manifestarea interesului procesual și, implicit, pecuniar-subiectiv, precum și stabilirea, respectiv determinarea cadrului procesual, prin evidențierea neechivocă a legitimității și/sau calității procesuale active și pasive, să fie realizate și circumscrise în mod exclusiv normelor procedurale incidente și aplicabile.

Orice CCM constituie izvor de drept, acesta urmând a produce efecte și consecințe juridice și/sau pecuniare, conform clauzelor contractuale convenite și acceptate de către părțile interesate și semnatare, aceasta în urma negocierilor, cu consecința stabilirii convenționale a obligațiilor, răspunderilor, drepturilor și competențelor ș.a.

Numai ca urmare a negocierii CCM se poate da substanță juridică și caracter obligatoriu, dispozitiv, dar și imperativ, înțelegerii convenționale agreate; numai în aceste condiții CCM are caracter colectiv și produce astfel efecte pentru părțile interesate și semnatare, dar și pentru salariații/angajații ca titulari ai drepturilor corespondente. Prin CCM se stabilesc în mod expres clauze privind condițiile de muncă, salarizare, precum și alte drepturi și obligații care decurg din raporturile juridice de muncă obligaționale, iar scopul încheierii și semnării CCM este promovarea unor relații de muncă echitabile și deplin juste, cu respectarea drepturilor, obligațiilor și competențelor căzute în sarcina și/sau favoarea fiecărei părți.

Contractul colectiv de muncă nu este o simplă convenție, ci are caracteristicile unui act normativ, în sensul că este un act general și abstract, motivat de faptul că reglementează în mod uniform condițiile de muncă pentru toți lucrătorii vizați și are putere de lege în sensul că este nul orice contract individual de muncă încheiat cu încălcarea prevederilor contractului colectiv de muncă.

Prin încheierea, existența și aplicabilitatea contractului colectiv, dreptul muncii devine un drept negociat, de origine convențională, creat de patroni și salariați, în funcție de condițiile economice și sociale, precum și de interesele părților. Clauzele fiecărui contract colectiv au valoare normativă, alcătuind un "drept al muncii" propriu al celor care îl încheie.

De altfel, pentru aceste considerente negocierile nu se pot abate de la normele prohibitive, cu caracter imperativ și nici nu pot coborî sub nivelul acestora, asigurându-se astfel salariaților o protecție socială minimă; în același timp aceste, norme minimale pot fi însă depășite, în direcția asigurării unei protecții sociale superioare.

Astfel, trebuie avut în vedere faptul că prin decizia de inadmisibilitate din cauza Marinel Costuț c. României, s-a reținut și dispus în sensul neîncălcării dreptului de acces la un tribunal în cazul respingerii, pentru lipsa calității procesuale active, a unui acțiuni formulate de un angajat, prin care se contestă în mod direct în instanță prevederile unui contract colectiv de muncă, astfel că prin această decizie de inadmisibilitate din 3 decembrie 2013, s-a constatat neîncălcarea de Statul român a prevederilor art. 6 din Convenție, în ceea ce privește dreptul de acces la o instanță de judecată.

Prin sentința civilă pronunțată la 15 noiembrie 2007, instanța de judecată inițial învestită, respectiv Tribunalul Arad, a respins acțiunea introductivă, motivat de faptul că părțile litigante, respectiv "reclamantul și nici sindicatul minoritar al cărui membru a fost, nu erau părți ale contractului colectiv la nivel de unitate".

Invocând prevederile legii privind contractul colectiv de muncă și cele ale Codului civil, care dispun că aceste contracte încheiate cu respectarea dispozițiilor legale se impun întocmai ca și legea pentru părțile lor, instanța de judecată a considerat că "numai societatea și sindicatul majoritar aveau calitate procesuală activă în cauză și că, prin urmare, numai acestea aveau dreptul de a contesta în instanță clauzele contractului colectiv de muncă".

Prin decizia civilă pronunțată în data de 27 februarie 2008, instanța de apel a menținut soluția juridică a primei instanțe de judecată Astfel, s-a evidențiat faptul că interesele angajaților erau apărate, dar și reprezentate, de către sindicatul reprezentativ majoritar, așadar reclamantul nu avea prerogativa dreptului de a contesta în instanță clauzele contractului colectiv de muncă. Având în vedere această concluzie, instanța de control jurisprudențial a considerat că nu era necesar a se reține aplicabilitatea și incidența contractului colectiv încheiat la nivel național și pentru societatea locală de transport interesată.

În aceste condiții, Curtea a învederat, reținut și reiterat faptul că dreptul la o instanță de judecată nu este absolutizat în privința atribuirii acestuia ca și prerogativă atribuită părții care are legitimitate procesuală activă (cauza Golder c. Regatului Unit, hotărârea din 21 februarie 1975), astfel că se poate reține aplicabilitatea unor limitări procesuale și procedurale permisive în mod implicit și expres, inclusiv privind admisibilitatea unei căi de atac, care necesită, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului, care are în această privință o anumită întindere a aprecierii, cauza Ashingdane c. Regatului Unit, hotărârea din 28 mai 1985.

Aceste limitări nu restrâng accesul deschis unui justițiabil într-o asemenea manieră încât să fie afectată esența dreptului de acces la un tribunal. Ele trebuie să urmărească un scop legitim și să existe proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate, astfel cum s-a reținut în cauzele Fayed c. Regatului Unit, hotărârea din 21 septembrie 1994, Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit, hotărârea din 13 iulie 1995, și Bellet c. Franței, hotărârea din 4 decembrie 1995).

Astfel că, în această cauză, Curtea reține că, după ce a constatat inadmisibilitatea acțiunii reclamantului din cauza lipsei dreptului de a critica în instanță clauzele unui contract colectiv de muncă, instanțele naționale nu au mai examinat temeinicia argumentelor sale. Prin urmare, situația reclamantului poate fi văzută ca o limitare a dreptului de acces la un tribunal, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție.

Curtea a constatat că ingerința era conformă cu prevederile Legii nr. 130/1996, în prezent fiind abrogată expres conform art. 224 din Legea nr. 62/2011, modificată, și ale Codului civil - norme de drept în vigoare și aplicabile la data promovării cererii introductive, respectiv la data pronunțării hotărârilor judecătorești, astfel cum erau interpretate de instanțele judecătorești naționale, care permiteau doar părților semnatare să conteste clauzele contractelor colective de muncă.

În ceea ce privește scopul acestei limitări, Curtea a menționat expres faptul că "dreptul la negocieri colective cu angajatorul este unul dintre elementele esențiale ale dreptului angajatului/angajaților de a constitui și de a se afilia la sindicate, pentru apărarea intereselor și drepturilor acestora, astfel cum este prevăzut în art. 11 din Convenție". De altfel, pentru sindicate ca entități juridice reprezentative și implicit interesate în acest raport obligațional, negocierea colectivă, încheierea și semnarea de contracte colective sunt mijloace și competențe, dar și prerogative și obligații de diligență și rezultat efectiv esențiale și determinante, pentru a promova, apăra, reprezenta și proteja interesele membrilor lor (Demir și Baykara c. Turciei).

În acest context, Curtea a considerat că, în cazul în care acordurile colective între partenerii sociali, circumscrise unor norme convenționale reciproc agreate și acceptate, ar putea fi contestate în instanțele de judecată de către angajați, în mod individual și, prin urmare, să devină astfel inaplicabile față de toate părțile interesate - ceilalți angajați, dar și semnatari ai normei/normelor convenționale criticate și a cărei/căror desființare se solicită -, prin lipsirea acestora de consecințe juridice și/sau pecuniare astfel stabilite expres și neechivoc, în mod evident unul dintre elementele inerente ale dreptului de a se angaja în activități sindicale, garantat prin art. 11 din Convenție, ar putea fi mult restrâns, limitat sau golit de conținutul său.

În ceea ce privește justificarea corespondentă a proporționalității restrângerii dreptului de acces la o instanță, Curtea a reținut că reclamantul nu era lipsit de orice posibilitate de a-și apăra pe cale judiciară drepturile sale patrimoniale, prin promovarea unei acțiuni individuale circumscrisă unui conflict de drepturi, dedusă spre competentă și legală soluționare în favoarea instanței de judecată competentă material și teritorial. În mod evident și neechivoc, Curtea a observat că "în temeiul art. 281 și urm. C. mun., reclamantul avea posibilitatea de a introduce o acțiune împotriva angajatorului său, prin care să conteste clauzele contractului individual de muncă, ce ar fi fost, în opinia sa, contrare contractului colectiv de muncă la nivel național". Cu toate acestea, reclamantul ca parte interesată "a procedat la contestarea în mod direct a contractului colectiv de muncă, cu asumarea riscurilor procesuale posibile și corespondente, prin pronunțarea unei soluții posibil nefavorabile" pronunțată de către instanța de judecată învestită cu judecarea cererii.

Astfel, Curtea a considerat și a concluzionat dispozitiv că "reclamantul nu a suferit o ingerință disproporționată în prerogativa și dreptul său de acces la o instanță de judecată".

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...