Universul Juridic nr. 8/2016

Unele considerații cu privire la obligația de întreținere a părinților față de copiii lor minori
de Berindei Mihaela

02 august 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Potrivit Codului civil, părinții sunt obligați să-i întrețină pe copiii lor minori până la vârsta majoratului, iar, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăși vârsta de 26 de ani. Prin coroborarea articolului 499(1) cu articolul 35(2) din Codul civil, am putea afirma că obligația de întreținere a părinților față de copiii lor există din momentul nașterii acestora(3) . Dar legiuitorul nu precizează strict momentul când are loc începutul obligației, de aceea ne întrebăm dacă nașterea copilului reprezintă izvor de obligații pentru părinți, ori aceste obligații se nasc în favoarea copilului(4) , încă de la concepția(5) lui?

Autorii francezi(6) arată că nu doar nașterea, ci chiar concepția copilului reprezintă izvor de obligații pentru părinți, considerând că nu are însemnătate data sau momentul stabilirii filiației, sub oricare dintre formele în care s-ar realiza aceasta. Este însă dificil de a distinge, înainte de naștere, între cheltuielile angajate în interesul copilului și cele angajate în interesul mamei. Astfel de cheltuieli ar putea fi plata taxelor unei vizite medicale, a unei consultații sau a unui examen de specialitate în interesul copilului. Dacă este necesar, poate fi vorba și de un eventual tratament al mamei pe perioada sarcinii. Desigur că, și acesta din urmă, ar putea avea la bază interesul superior al copilului. În preambulul Convenției ONU cu privire la drepturile copilului din 1989, ratificată de România și intrată în vigoare din anul 1990, este precizat că, din cauza lipsei maturității psihice și intelectuale a copilului, acesta are nevoie de protecție și de grijă specială, și, în același timp, de o protecție juridică adecvată, atât înainte, cât și după nașterea sa.

De asemenea, în doctrina franceză(7), s-a încercat să se răspundă la întrebarea: Ce este un embrion uman? Un lucru? Un animal? O persoană? Răspunsul este următorul: embrionul nu poate fi un lucru atâta vreme cât este viu. Nu poate fi nici un animal, cu atât mai mult cu cât este fructul unei descendențe umane, cu un patrimoniu genetic prezent care nu va trăi niciodată sub forma unei alte vietăți, ca, de exemplu, a unui scarabeu sau a unei broaște. S-ar putea afirma, deci, că embrionul reprezintă începutul unei ființe umane de la prima lui celulă. De altfel, această analiză a debutat după concluzia Curții Europene a Drepturilor Omului care rezultă din jurisprudența sa. Astfel, într-una dintre deciziile sale, Curtea de la Strasbourg nu recunoaște în mod expres calitatea de persoană a embrionului, ori a fetusului uman, dar recunoaște că, având în vedere posibilitatea de a deveni în viitor o persoană, trebuie să i se recunoască drepturile asimilate ființei umane, în numele demnității umane(8).

Această concepție a Curții Europene a Drepturilor Omului este, de altfel, susținută de adagiul latin infans conceptus pro nato habetur, quoties de commodis ejus agitur, regulă transpusă și în legislația românească prin articolul 7 alin. (2) al Decretului nr. 31 din anul 1954, conform căreia drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, dacă el se naște viu. Această dispoziție a fost preluată de noul Cod civil, prin articolul 36 și presupune îndeplinirea cumulativă a două condiții: să fie vorba despre drepturile copilului, iar copilul să se nască viu. Copilul încă nenăscut este considerat născut ori de câte ori este vorba despre drepturile sale, având de a face cu așa-zisa capacitate de folosință anticipată pe care un copil conceput, dar nenăscut încă, o dobândește cu condiția de a se naște viu. Această prevedere consacră, astfel, o excepție de la regula conform căreia persoana fizică dobândește capacitate de folosință la naștere, prin faptul că i se recunoaște copilului încă nenăscut această capacitate, atunci când este vorba despre drepturile sale.

Copilul conceput poate să dobândească anumite drepturi, dar acestea nu vor fi acordate decât dacă se naște viu. Per a contrario, aceste drepturi vor dispărea retroactiv dacă nu se naște viu, embrionul fiind, practic, considerat că nu a existat niciodată din punct de vedere juridic, deci nu a fost niciodată titular de drepturi, ceea ce înseamnă că, în mod evident, nu putea nici să le transmită. Aici este vorba despre a recunoaște o personalitate juridică potențială sau condițională a copilului conceput, ceea ce se numește capacitate de folosință anticipată. Capacitatea de folosință anticipată are o semnificație juridică foarte precisă. În concluzie, nașterea este momentul când embrionul trece de la capacitatea civilă potențială, la capacitatea civilă efectivă.

Aceeași problemă controversată, a lipsei personalității juridice a copilului conceput, este de actualitate, fiind dezbătută din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Copilul nu poate fi considerat subiect de drept dacă nu s-a născut, fiind imposibil de a avea o viață independentă cât timp este legat de corpul mamei. S-a arătat(9) că, dacă am recunoaște unui fetus aceeași personalitate juridică cu a unui copil născut, ar trebui să-i acordăm aceeași protecție penală. Or, acest lucru nu s-a întâmplat și nu o să se întâmple niciodată. De exemplu, dacă ucidem o persoană, ne aflăm în prezența unei crime sau a unui asasinat, în timp ce aceeași operațiune practicată înainte de naștere, nu reprezintă decât un avort. Observăm, că, nici incriminările, dar nici pedepsele nu sunt aceleași. Chiar și în perioada sancțiunii severe a avorturilor, cele două tipuri de infracțiuni au fost diferite.

Recunoscând, totuși, o eventuală capacitate potențială a embrionului, dar nu o personalitate juridică deplină, deducem implicit că acesta beneficiază de drepturi patrimoniale și extrapatrimoniale. În categoria celor patrimoniale, trebuie să fie menționat dreptul la moștenire. Principiul infans conceptus pro nato habetur, quoties de commodis ejus agitur își găsește aplicare în materia succesiunilor. În țara noastră, articolul 957 din Codul civil consacră capacitatea de a moșteni unei persoane dacă există la momentul deschiderii moștenirii și stă mărturie a aplicării acestui principiu, prin care i se permite copilului încă nenăscut să își moștenească tatăl care a decedat înainte de nașterea sa. Pentru a moșteni, persoana trebuie să existe în momentul la care succesiunea este deschisă. Copilul conceput este considerat că există, ori de câte ori este vorba despre drepturile sale, dacă el se naște viu. Copilul născut mort este considerat că nu există. Aceasta presupune determinarea momentului concepției copilului, pentru că numai astfel putem afla dacă respectivul copil putea fi considerat că exista la data când dreptul pe care ar urma să îl dobândească a luat naștere.

În categoria drepturilor nepatrimoniale, copilul conceput are dreptul de a primi la naștere numele celui care îl recunoaște. În doctrina românească(10), s-a susținut că un copil conceput poate face obiectul unei recunoașteri, cu condiția ca, la naștere, acesta să aibă situația unui copil născut din afara căsătoriei. Copilul conceput are, de asemenea, dreptul la respect datorat fiecărei ființe umane. În acest sens, s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg. În doctrina franceză(11), se discută chiar despre recunoașterea dreptului la viață privată a embrionului. Spre exemplu, părinții pot introduce o acțiune împotriva medicului care, fără să le ceară acordul, a făcut publică ecografia fătului sau modul de procreație.

*Articol extras din volumul Sesiunii științifice a Institutului de Cercetări Juridice cu tema "Intrarea în vigoare a noilor coduri. O primă evaluare", 15 aprilie 2016, București, Ed. Universul Juridic, București, 2016.

(1) Articolul 499 din Codul civil prevede la alin. (1) că: "Tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională". De asemenea, "părinții sunt obligați să îl întrețină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăși vârsta de 26 de ani", se arată, în continuare, la alin. (3) al aceluiași articol.

(2) Aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile reprezintă capacitatea de folosință a acesteia. Capacitatea de folosință începe de la naștere și încetează odată cu moartea, așa cum este prevăzut în Codul civil, la articolul 35. Deci, prin dobândirea capacității de folosință în momentul nașterii persoanei, înțelegem că se nasc drepturi în favoarea copilului odată cu nașterea sa.

(3) Faptul nașterii copilului coincide cu stabilirea filiației față de mamă, în timp ce filiația față de tatăl din căsătorie se stabilește prin efectul prezumției de paternitate. În schimb, filiația față de tatăl din afara căsătoriei se stabilește prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească. În acest sens, a se vedea dispozițiile articolului 408 din Codul civil cu privire la modurile de stabilire a filiației. De asemenea, filiația se mai poate stabili și prin efectul adopției. Adopția este o operațiune juridică prin care se creează atât legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legăturile de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...