Universul Juridic nr. 9/2015

Când nu știi ce garantezi: despre cauza cauțiunii reale (IV)
de Rizoiu Radu

20 septembrie 2015

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Motto: N-au încredere în noi pentru că n-au încredere în ei înșiși(1)

IV. Părțile unei cauțiuni reale

15. Consimțământul constituitorului

În mod conceptual, cauțiunea reală presupune existența a (cel puțin) trei persoane: constituitorul ipotecii, debitorul obligației garantate și creditorul ipotecar. Nu întotdeauna însă toate aceste persoane devin părți ale contractului de cauțiune reală. De multe ori, cauțiunea reală îmbracă forma unui contract de ipotecă încheiat între constituitor și creditorul ipotecar. Lipsa debitorului obligației garantate ca parte a contractului de ipotecă ridică probleme în ceea ce privește consimțământul și capacitatea constituitorului.

Pentru a înțelege raporturile complexe care se nasc între aceste trei persoane, trebuie analizate poziția fiecărei părți în raport cu celelalte. Astfel, creditorul (ipotecar) solicită debitorului său constituirea unor garanții (reale) pentru a putea accesa(2) un credit. Așadar, creditorul este beneficiarul (direct al) ipotecii constituite de către terț. Debitorul (obligației garantate) este cel care îl convinge pe terț să își ipotecheze bunul, ipoteca respectivă conferindu-i debitorului un beneficiu (indirect) prin îmbunătățirea situației sale în fața creditorului. Dacă, de plano, debitorul nu se angajează cu nimic față de terț(3), în fapt, de cele mai multe ori, între debitor și constituitor există raporturi(4) anterioare care oferă terțului un anumit confort în acordarea garanției. În sfârșit, constituitorul este cel care constituie ipoteca și își grevează astfel un bun propriu pentru a garanta datoria altuia (a debitorului). El este conștient la momentul constituirii ipotecii de faptul că acordă creditorului dreptul de a executa (silit) ipoteca astfel constituită și de a pierde bunul ipotecat pentru o datorie ce nu era a lui.

Consimțământul reprezintă manifestarea de voință a părților cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic(5) [art. 1.166 noul C. civ.]. Consimțământul este o condiție esențială de valabilitate (de fond) a actului juridic [art. 1.179 alin. (1) pct. 2 noul C. civ.]. Prin urmare, valabilitatea acestuia are repercusiuni asupra valabilității înseși a actului juridic. Întrucât cel mai problematic este consimțământul constituitorului ipotecii, el fiind cel care își asumă riscul pierderii bunului(6) pentru neîndeplinirea unei obligații care nu îi aparține, în practică acest consimțământ ridică cele mai multe întrebări. Aceste chestiuni sunt legate de (eventuale) vicieri ale consimțământului garantului ipotecar.

Trebuie precizat faptul că, fiind o condiție de valabilitate a (încheierii) actului juridic, consimțământul se analizează la momentul încheierii actului(7). Prin urmare, orice pretinse vicieri ale consimțământului trebuie să fi existat la momentul manifestării voinței. Ele nu pot să fi survenit ulterior. De asemenea, în cazul contractului de ipotecă imobiliară, forma autentică a acestuia, care presupune exprimarea consimțământului în fața notarului public instrumentator, aduce limitări importante dovedirii existenței unor vicii de consimțământ.

Valabilitatea consimțământului constituitorului a fost analizată în jurisprudență pe trei nivele diferite.

Pe primul nivel, s-a pus problema unei eventuale erori cu privire la obiectul obligației garantate. Astfel, a fost invocată eroarea asupra calităților esențiale ale obiectului prestației în situațiile în care obligația garantată a suferit modificări față de descrierea din contractul de ipotecă. De exemplu, în cazul în care garantul a știut că garantează un credit de investiții, iar în fapt debitorul a primit o linie de credit, s-a susținut existența unei erori asupra conținutului obligației garantate. Instanța supremă(8) a respins însă această susținere, pe motiv că obiectul prestației garantului era reprezentat de garantarea plății unei sume de bani la un anumit termen, iar aceste elemente nu s-au modificat în speță, destinația creditului fiind irelevantă sub acest aspect.

La un nivel secund, eroarea invocată a avut în vedere modificări privind însăși elementele esențiale ale creanței garantate. Astfel, în cazul novației obligației garantate, aceasta se stinge, iar în lipsa acordului constituitorului, noua creanță nu poate beneficia de cauțiunea reală constituită pentru vechea creanță. În speță(9), operase o novație subiectivă prin schimbarea debitorului, iar constituitorul ipotecii nu a fost parte în contractul de novație prin care creditorul și-a rezervat garanțiile vechii obligații(10) [art. 1.611 alin. (2) noul C. civ.].

În sfârșit, la un al treilea nivel, s-a susținut existența unui dol în situația în care debitorul principal a folosit manopere viclene pentru a crea impresia unui număr sporit de garanții asociate creanței garantate, dintre care cauțiunea reală reprezenta doar o parte. Astfel, într-o decizie de speță(11), garanții ipotecari s-au prevalat de condamnarea penală a reprezentantului legal al debitorului legată de falsificarea altor contracte de garanție pentru a obține nulitatea contractului principal și a ipotecii constituite de garanți. Instanța a reținut faptul că garanții ipotecari (chiar dacă au semnat și contractul de credit) nu au interesul de a-i contesta valabilitatea, întrucât ei nu sunt părți propriu-zise ale acelui contract, ci doar ale contractului de ipotecă.

Dar poate cele mai dificile probleme sunt puse de situațiile în care debitorul este acuzat de către garantul ipotecar de manopere dolosive determinate de modificări ulterioare ale structurii obligației garantate și a garanțiilor asociate. Astfel, într-o speță(12), instanța de apel (într-o încercare de a soluționa în echitate o situație dificilă pentru garanții ipotecari) a considerat că eroare poate avea în vedere și situații care survin ulterior încheierii actului(13). Eroarea (sic!) de raționament este evidentă, de vreme ce condițiile consimțământului (inclusiv analiza eventualelor vicii de consimțământ) trebuie analizate la momentul încheierii contractului, modificările ulterioare ale situației nemaiputând afecta consimțământul părților(14). În speța menționată, debitorul principal constituise o serie de ipoteci asupra bunurilor proprii și "convinsese" și un terț să constituie o cauțiune reală. Ulterior, pe parcursul derulării contractului de credit, obținuse de la banca creditoare eliberarea propriilor garanții, singura garanție rămasă fiind cauțiunea reală. Garantul ipotecar nu fusese parte la actele adiționale prin care fuseseră stinse garanțiile constituite de debitorul principal. Instanța supremă a sesizat această neconcordanță în raționamentul juridic(15).

* Această lucrare a fost finanțată din contractul POSDRU/159/1.5/S/133255, proiect strategic ID 133255 (2014), cofinanțat din Fondul Social European, prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.

Articol susținut la Conferința Hexagonului Facultăților de Drept, Creditori vs. Debitori, Cluj-Napoca, 23 aprilie 2015 și publicat în volumul Creditori vs. Debitori. Perspectiva Hexagonului, Ed. Universul Juridic, București, 2015.

** Ideea acestui articol mi a fost sugerată (acum ceva vreme) de domnul profesor Gabriel Boroi, căruia îi mulțumesc. Țin să mulțumesc, de asemenea, colegilor mei, domnul lector George Ilie, pentru comentariile extrem de pertinente care m au îndrumat în soluționarea problemei dificile a situației garantului ipotecar, și doamna lector Cristina Nicolescu, pentru explicațiile extrem de utile privind regimul gestiunii bunurilor comune. Totodată, îi mulțumesc domnului Robert Metcalfe, avocat asociat în cadrul biroului din Montreal al societății de avocați McCarthy Tétrault, pentru explicarea viziunii jurisprudenței din Quebec asupra aceleiași problematici. Orice greșeli de înțelegere sau interpretare sunt imputabile exclusiv autorului.

(1) J. Scalzi, Brigăzile fantomă, Ed. Millennium Books, Satu Mare, 2010, p. 84.

(2) Garanțiile pot constitui fie cerința necesară pentru ca debitorul să poată avea acces la credit, fie o cerință opțională pentru a permite primirea unui credit în condiții (de dobândă, de durată etc.) mai avantajoase. Cu privire la rolul garanțiilor în facilitarea accesului la credit, a se vedea R. Rizoiu, Garanțiile reale mobiliare. O abordare funcțională, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 140-141.

(3) Această afirmație, deși adevărată, trebuie privită cu rezerve, căci terțul, dacă va plăti în locul debitorului, se va subroga în drepturile creditorului plătit și astfel se va regresa împotriva debitorului (art. 1.594 noul C. civ.) sau [art. 1596 lit. c) noul C. civ.]. A se vedea L. Payette, op. cit., p. 259.

(4) Aceste raporturi pot fi bazate pe obligații morale (e.g. rude sau prieteni care garantează pentru debitor) sau patrimoniale (e.g. asociatul care ipotechează un bun personal pentru ca societatea în care este asociat să poată accesa un credit care să îi permită să se dezvolte și astfel să aibă un profit mai mare și să-i plătească dividende mai mari).

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...