Universul Juridic nr. 11/2015

Receptarea și aplicarea în dreptul intern a Convențiilor maritime internaționale
de Voicu Marin

24 noiembrie 2015

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Autonomia dreptului maritim

1.1. Noțiune. Definiție

Dezvoltarea comerțului maritim și necesitatea găsirii unor soluții, noțiuni, fundamentări adecvate particularităților și riscurilor sale au determinat recunoașterea dreptului maritim ca un drept special, în raport cu dreptul comercial.

Sfera acestei discipline juridice, delimitarea ei de celelalte ramuri de drept, nu este dată de natura regulilor ce o guvernează, ci de obiectul său de reglementare, o categorie omogenă și specială de relații sociale ce cad sub incidența normelor acestei ramuri; delimitarea este opera practicienilor și teoreticienilor.

Dreptul maritim a fost definit în doctrină47, în sens larg, ca un ansamblu de reguli juridice care reglementează navigația pe mare.

Prin generalitatea formulării, definiția cuprinde elemente ce intră în sfera dreptului internațional public, întrucât reglementează și raporturile dintre state, și exercitarea suveranității lor în marea liberă.

Deși în studiul dreptului maritim dreptul public și dreptul privat nu pot fi tratate izolat, deoarece statul nu se poate dezinteresa de marina comercială, iar anumite instituții ale dreptului privat, cum ar fi regimul proprietății navei (nava are o naționalitate), angajarea echipamentului, instituția căpitanului - mandatar al armatorului și reprezentant al autorității publice, asistența pe mare, obligatorie, în anumite situații, poartă amprenta dreptului public, obiectul de reglementare al celor două ramuri este totuși diferit.

În mod paradoxal, această definiție apare ca insuficientă cât timp navigația maritimă a încetat de a fi singura activitate umană care se desfășoară pe mare.

De aceea, prof. Jon Lopuski(1) a propus definirea dreptului maritim ca un ansamblu de reguli care reglementează diferitele raporturi cu privire la exploatarea mării și a resurselor sale, definiție ce cuprinde elemente de drept public și drept privat.

În raport de acestea și de faptul că navigația civilă se desfășoară pe mare, dar se pregătește în porturi și se organizează în bănci, în literatură juridică comparată(2), dreptul maritim, în sens larg, a fost definit ca ansamblul de reguli care reglementează activitatea umană pe mare, iar în sens restrâns, ca un ansamblu de norme juridice de drept privat, care reglementează navigația maritimă; un drept al relațiilor private pe mare.

Deși s-a recunoscut caracterul particular al dreptului maritim, totuși în doctrină s-a discutat dacă el trebuie să fie un drept autonom sau o ramură specială a dreptului comercial.

În cadrul lucrărilor de elaborare a Codului comercial, ideea că dreptul maritim ar putea reprezenta un corp de reguli, instituții și concepte autonome nu s-a examinat.

Codul comercial român din 1887, ca și alte legislații moderne, își extinde sfera de aplicare nu numai asupra materiei comerciale terestre, ci și asupra operațiunilor privitoare la navigație.

Articolul 3 din acest cod, în definirea raporturilor care formează obiectul dreptului comercial, prevede între altele: "Construcția, compararea, vânzarea și revânzarea de tot felul de vase pentru navigația interioară și exterioară și tot ce servește la echiparea, armarea și aprovizionarea unui vas" (pct. 15); expedițiile maritime, închirierile de vase, împrumuturile maritime și toate contractele privitoare la comerțul pe mare și navigație (pct. 16), precum și "asigurările chiar mutuale contra riscurilor navigațiunii".

Aceasta era și poziția legislativă a Codului comercial italian din 1883, modelul direct al Codului român de comerț din 1887, precum și a izvoarelor sale indirecte, Codul de comerț german din 1861 și Codul comercial francez din 1807.

Instituțiile juridice maritime păstrează, în ciuda includerii lor în Codul comercial terestru, caractere atât de particulare, încât nu au echivalent în acesta.

Navigația este exercitată de o categorie de întreprinzători și de persoane cu totul deosebite de profesiunile comerciale obișnuite, cum ar fi instituția juridică a armatorului, a armatorului girant, a căpitanului ș.a.

Cu toate că vasul este socotit de Codul comercial român de la 1887 (art. 480) ca un bun mobil corporal, el are totuși un regim juridic propriu, care se inspiră din regulile referitoare la imobile în ce privește publicitatea, înstrăinarea, urmărirea silită etc., coproprietatea, limitarea răspunderii armatorului, regimul ocrotirii marinarilor, asigurările maritime, avariile comune, abordajul, constituie fie derogări de la dreptul comun, fie creații cu totul specifice dreptului maritim.

Ele reprezintă oglindirea în plan legislativ a acelui climat specific căruia îi dă naștere pericolul maritim, care înfrățește, solidarizează și creează norma de drept chemată să-l înfrunte.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...