Universul Juridic nr. 10/2016

Cauțiunea judiciară
de Irimia Cristina

25 octombrie 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Comentariu general

1. Prezentul titlu, destinat cauțiunii judiciare, reprezintă un element de noutate în raport cu reglementarea anterioară, care, în afara referirilor punctuale, nu acorda acestei instituții decât un singur articol cu valoare de reglementare generală - art. 7231, introdus în fostul Cod de procedură civilă prin Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă. Trecerea în revistă a prevederilor cuprinse în Noul Cod de procedură civilă ne conduce către observația că legea instituie într-un număr considerabil de situații obligația depunerii unei cauțiuni, în toate etapele procesului și de către ambele părți ale procesului sau chiar de către alți participanți la proces, astfel încât, față de diversitatea cauzelor și a condițiilor ce necesită a fi întrunite, demersul legiuitorului de a aloca un titlu aparte cauțiunii judiciare, în care să reglementeze aspecte comune și care să constituie "reglementarea generală" în materie, este nu doar unul bine-venit, ci era chiar unul necesar. Dispoziții cuprinzând obligația de depunere a cauțiunii se află cuprinse nu numai în Codul de procedură civilă în vigoare, dar și în Noul Cod civil(1) , precum și în legi speciale.

2. Legiuitorul recurge la instituirea cauțiunii în toate etapele procesului civil, în judecata în fond și în căile de atac, în procedura executării silite, precum și în materia arbitrajului. Este însă lesne de observat că domeniul predilect pentru care legiuitorul a găsit necesară instituirea obligativității cauțiunii este acela al executării silite, în special în ceea ce privește suspendarea executării în toate formele sale, măsură considerată adesea necesară pentru a tempera tentația părții interesate de a folosi excesiv mijloacele procesuale ce îi sunt puse la îndemână, în scopul temporizării cursului procesului sau al executării. Din ansamblul dispozițiilor legale care prevăd obligația de depunere a cauțiunii rezultă că aceasta se naște, în cazul măsurilor asupra cărora instanța trebuie să se pronunțe, la inițiativa uneia dintre părți și nu privește măsuri luate din oficiu de instanță.

3. Reglementarea din titlul destinat cauțiunii judiciare nu oferă o definiție a acesteia, dar analiza dispozițiilor generale din perspectiva mecanismului de funcționare, precum și analiza cazurilor în care este instituită cauțiunea permit desprinderea câtorva aspecte definitorii.

4. Funcția principală a cauțiunii este aceea de garanție; în principal, prin cauțiune se garantează despăgubirea părții ce ar putea fi prejudiciată prin luarea, de către instanță sau de către executorul judecătoresc, a unor măsuri, la cererea părții adverse.

5. Pentru atingerea scopului său, cauțiunea se depune, în principiu, anterior soluționării cererii care a generat obligația de garantare. Cu caracter general, depunerea anticipată rezultă implicit, pe de o parte, din funcția pe care cauțiunea o îndeplinește în cadrul procesului, și anume aceea de garantare a despăgubirii și de prevenire a abuzului de drept procesual, iar, pe de altă parte, din (cel puțin) trei argumente de text. Avem în vedere alin. (1) al art. 1.062 noul C. proc. civ., potrivit căruia cauțiunea se stabilește "de urgență": pentru considerentele menționate, cauțiunea premerge și condiționează pronunțarea instanței asupra măsurii în considerarea căreia se instituie cauțiunea. A doua prevedere este chiar alineatul final al prezentului titlu - alin. (4) al art. 1.064 noul C. proc. civ. -, potrivit căruia, "dacă cererea pentru care s-a depus cauțiunea a fost respinsă, instanța va dispune din oficiu și restituirea cauțiunii", ceea ce presupune ca aceasta să fi fost depusă anterior pronunțării instanței. În fine, potrivit art. 1.062 alin. (3) și (4) noul C. proc. civ., numai când există urgență se poate dispune asupra măsurii solicitate chiar anterior depunerii cauțiunii (pentru care se stabilește un termen), sub sancțiunea desființării de drept a măsurii. Per a contrario, în celelalte cazuri cauțiunea se depune anticipat.

6. Dată fiind funcția de garanție, în temeiul căreia trebuie să se asigure o despăgubire certă și eficace a părții prejudiciate, cauțiunea constă, de regulă, într-o sumă de bani, depusă în mâinile unui terț - instituție de credit specializată -, pe numele celui care o depune, dar la dispoziția instanței sau a executorului judecătoresc.

7. Datorită caracterului anticipat și indisponibilizării sumei depuse, cauțiunea constituie, indirect, și o garanție pentru exercitarea în limite legale și potrivit scopului pentru care au fost recunoscute de lege a drepturilor procesuale, prevenind abuzul de drept(2).

8. Cauțiunea are - după cum rezultă și din denumire - caracter judiciar, fiind o garanție care se dispune în cadrul unui proces și de către instanță.

9. Cauțiunea fie va fi folosită pentru despăgubirea celui prejudiciat printr-o măsură luată sau dispusă la cererea celui care a fost obligat să depună cauțiunea, fie se restituie acestuia, în condițiile precizate de art. 1.064 noul C. proc. civ.. În ceea ce privește obiectul garanției, trebuie subliniat că, spre deosebire de reglementarea anterioară, actualul Cod evidențiază mult mai clar legătura dintre cauțiune și despăgubirea pe care o garantează. Astfel, potrivit art. 1.064 alin. (2) teza a doua(3) , cauțiunea este destinată să garanteze despăgubirile "pentru prejudiciile cauzate prin încuviințarea măsurii pentru care aceasta s-a depus", limitând astfel sfera despăgubirilor pe care le garantează cauțiunea la cele rezultate din măsura pentru care cauțiunea s-a depus, iar nu și pentru alte despăgubiri în favoarea părții adverse, ce ar putea rezulta din proces. Anterior, art. 7231 prevedea eliberarea cauțiunii "dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmărește obligarea părții adverse la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate", astfel încât nu rezulta explicit legătura necesară între despăgubirea garantată de cauțiune și măsura pentru care a fost depusă cauțiunea. În lipsa unor dispoziții exprese, în jurisprudență(4) au existat și interpretări ale textului art. 7231 C. proc. civ. care induceau ideea că nu exista o legătură necesară între cauțiune și garantarea despăgubirilor rezultate (doar) din măsura pentru care a fost depusă cauțiunea, respingându-se cererea de restituire a acesteia formulată de deponent, deși măsura pentru care fusese depusă cauțiunea fusese respinsă de instanță.

10. Ulterior introducerii art. 7231 în vechiul Cod de procedură civilă, Curtea Constituțională s-a pronunțat în repetate rânduri asupra constituționalității obligației de depunere a cauțiunii(5) din perspectiva asigurării liberului acces la justiție (principiu prevăzut de art. 21 din Constituție) sau din perspectiva ocrotirii dreptului de proprietate. Din jurisprudența(6) constantă a acestei instanțe se pot desprinde câteva concluzii cu valoare de principiu. Astfel, instituirea cauțiunii nu constituie, în sine, o piedică în calea liberului acces la justiție; legea instituie un criteriu maximal obiectiv de stabilire a cuantumului cauțiunii, împiedicând fixarea, drept cauțiune, a unor sume disproporționat de mari; pe de altă parte, pentru a reprezenta o garanție reală a exercitării cu bună-credință a drepturilor procesuale, cauțiunea trebuie să aibă un caracter serios, să nu fie derizorie în raport cu valoarea bunului urmărit; eliberarea cauțiunii în maximum 30 de zile după soluționarea fondului cauzei, dacă partea interesată nu a formulat cerere pentru obligarea părții adverse la plata de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, reprezintă o garanție a ocrotirii dreptului de proprietate, legea instituind în mod expres termenul în care debitorul își poate recupera suma plătită cu titlu de cauțiune.

Decizii ale Curții Constituționale

1. Curtea Constituțională, fiind ținută să se pronunțe asupra compatibilității art. 403 C. proc. civ. cu principiul liberului acces la justiție (art. 21 din Constituție), a reținut că, "întrucât plata cauțiunii nu constituie o condiție de admisibilitate a contestației la executare, ci exclusiv pentru a putea solicita suspendarea executării silite, instituirea acestei obligații nu poate fi calificată ca o modalitate de a împiedica accesul liber la justiție.

Curtea a constatat că, în condițiile în care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul ordinar este abilitat să reglementeze competența și procedura de judecată, stabilind cadrul organizatoric și funcțional în care se realizează accesul liber la justiție, instituirea cauțiunii nu aduce nicio atingere principiului constituțional pretins a fi încălcat" (Decizia Curții Constituționale nr. 346 din 18 septembrie 2003, publicată în M. Of. nr. 751 din 27 octombrie 2003).

2. Cu privire la cuantumul maxim al cauțiunii, stabilit în art. 7231 alin. 2, Curtea Constituțională "observă că scopul acesteia (al cauțiunii - n.n., C.I.) este, pe de o parte, acela de a constitui o garanție pentru creditor, în ceea ce privește acoperirea eventualelor daune suferite ca urmare a întârzierii executării silite, iar, pe de altă parte, prevenirea sau limitarea eventualelor abuzuri ale debitorilor rău-platnici. Pentru a reprezenta o garanție reală a exercitării cu bună-credință a drepturilor procesuale, cauțiunea trebuie să aibă un caracter serios, să nu fie derizorie în raport cu valoarea bunului urmărit. Pe de altă parte, textul criticat limitează această cauțiune la 20% din valoarea obiectului cererii, ceea ce este de natură să instituie un criteriu maximal obiectiv de stabilire a acesteia, împiedicând fixarea, drept cauțiune, a unor sume disproporționat de mari.

De asemenea, Curtea reține că plata cauțiunii nu constituie o condiție de admisibilitate a contestației la executare, ci una impusă exclusiv pentru a putea solicita suspendarea executării silite, așa încât instituirea acestei obligații nu poate fi calificată ca o modalitate de a împiedica accesul liber la justiție și nici de încălcare a dreptului la apărare.

De altfel, și alte legislații europene reglementează, în mod similar, cauțiunea în cadrul procedurilor de executare silită. Astfel, dispozițiile art. 521 C. proc. civ. fr. prevăd posibilitatea celui împotriva căruia a fost emis un titlu executoriu de a evita continuarea executării provizorii a acestuia, cu autorizarea instanței, prin depunerea unei sume de bani sau a altor valori suficiente pentru a garanta suma la plata căreia a fost condamnat. De asemenea, Codul de procedură civilă italian prevede, în art. 623 și urm., că, dacă există motive întemeiate, instanța poate dispune suspendarea executării silite și depunerea unei cauțiuni. În Spania, art. 528 și urm. C. proc. civ. conțin dispoziții referitoare la plata unei cauțiuni în cazul executării silite, conform cărora cel împotriva căruia s-a obținut un titlu executoriu poate face opoziție la executare, trebuind să depună o sumă de bani suficientă pentru a acoperi eventualele pagube ce ar rezulta din întârzierea executării acelui titlu" (Decizia Curții Constituționale nr. 363 din 4 mai 2006, publicată în M. Of. nr. 505 din 12 iunie 2006).

Art. 1.057. Stabilirea cauțiunii și depunerea ei

(1) Când legea prevede darea unei cauțiuni, suma datorată de parte cu acest titlu se stabilește de către instanță în condițiile legii și se depune la Trezoreria Statului, la CEC Bank - S.A. sau la orice altă instituție de credit care efectuează astfel de operațiuni, pe numele părții respective, la dispoziția instanței sau, după caz, a executorului judecătoresc.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...