Universul Juridic nr. 11/2016

Competența instanțelor judecătorești. Dispoziții speciale
de Zidaru Gheorghe-Liviu

06 noiembrie 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Art. 122. Regimul regulilor de competență

Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod.

Comentariu

1. Potrivit acestui text, introdus prin Legea nr. 76/2012, legiuitorul ar trebui, pe viitor, să renunțe la a mai insera norme noi de competență în legile speciale. Acestea ar trebui codificate în interiorul noul C. proc. civ.. În acest fel, se subliniază rolul de drept comun al noul C. proc. civ. [art. 2 alin. (1) ], drept comun care nu trebuie golit de conținut prin edictarea unor noi excepții, cuprinse în legi speciale.

2. Pe de altă parte, norma ar trebui să determine legiuitorul să nu mai adopte reguli de competență care să dubleze inutil - eventual, cu minime modificări - normele de competență din Cod.

3. Întrucât noul C. proc. civ. nu a fost structurat în ideea cuprinderii, într-o formă sistematizată (eventual, pe domenii), a tuturor normelor de competență prevăzute în legi speciale, textul în discuție nu trebuie interpretat în sensul că legile speciale nu ar mai trebui să cuprindă norme de competență. Chiar prin Legea nr. 76/2012 au fost modificate astfel de norme, semn că păstrarea normelor existente în cuprinsul legilor speciale nu contravine concepției Noului Cod.

4. Așadar, textul în discuție are mai mult valoarea unei declarații programatice ori a unei recomandări adresate legiuitorului - de la care acesta poate deroga prin acte normative cu aceeași forță juridică, însă nu ar trebui să uzeze de această prerogativă decât pentru motive temeinice -, a cărei respectare va constitui un obiect de preocupare și pentru Ministerul Justiției, respectiv pentru Consiliul Legislativ, în procesul de elaborare și de avizare a actelor normative care cuprind norme de drept procesual civil.

Art. 123. Cereri accesorii, adiționale și incidentale

(1) Cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și atunci când competența de soluționare a cererii principale este stabilită de lege în favoarea unei secții specializate sau a unui complet specializat.

(3) Când instanța este exclusiv competentă pentru una dintre părți, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părțile.

Comentariu

I. Starea legislativă anterioară. Controverse doctrinare și jurisprudențiale

1. Potrivit art. 17 C. proc. civ. 1865, cererile accesorii și incidentale erau în căderea instanței competente să judece cererea principală(1) .

2. S-a arătat cu temei că prorogarea legală de competență are o justificare deplină, căci cererile accesorii și incidentale se află în raporturi de dependență față de acțiunea principală. Cererile accesorii și incidentale - precum cererile adiționale, cererile reconvenționale, chemările în garanție, cererile de intervenție, cererile accesorii - se află într-un raport de conexitate cu cererea principală, conexitate care legitimează prorogarea competenței(2).

3. În doctrina anterioară noului Cod era necontestat că prorogarea de competență prevăzută de art. 17 C. proc. civ. 1865 nu poate opera decât dacă atât cererea principală, cât și cererile accesorii ori incidentale sunt de competența instanțelor judecătorești. Cu alte cuvinte, art. 17 C. proc. civ. 1865 derogă de la normele de competență jurisdicțională, dar nu poate opera cu încălcarea normelor de competență generală(3) .

4. În pofida ori poate tocmai din cauza caracterului sintetic și cuprinzător al reglementării, în doctrină a persistat o vreme îndelungată o controversă cu privire la aplicabilitatea acestei norme și în cazul în care prin aceasta s-ar deroga de la norme de competență materială ori teritorială exclusivă.

5. Într-o opinie, s-a răspuns negativ, arătându-se că nu se poate admite derogarea de la normele de competență materială și teritorială exclusivă doar în considerarea faptului că art. 17 C. proc. civ. 1865 este situat în secțiunea "Dispoziții speciale", întrucât în aceeași secțiune se află și art. 19 C. proc. civ. 1865, care permite prorogarea convențională doar în privința competenței teritoriale neexclusive. Pe de altă parte, prin derogarea de la normele de competență materială s-ar nesocoti drepturile părților litigante - de exemplu, dacă prorogarea operează în favoarea unei instanțe de grad superior, părțile ar fi lipsite, eventual, de beneficiul dublului grad de jurisdicție - și s-ar produce o distorsiune gravă privind exercițiul căilor legale de atac, care nu poate depinde de maniera de formulare a cererilor în cursul judecății(4) .

De vreme ce legea nu permite derogarea de la normele de competență de ordine publică, ar fi o contradicție și o "dezarticulare" a regulilor de competență să se permită derogarea de la aceste norme pentru cererile incidentale și accesorii, în vreme ce nu se permite același lucru și în privința cererilor principale. S-a spus chiar că, în cazul intervenției forțate a unui terț, acestuia i se ignoră dreptul de a fi judecat de o instanță "legală", negându-i-se dreptul de acces la justiție(5) .

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...