Universul Juridic nr. 8/2016

Autoritatea părintească
de Moloman Bogdan Dumitru

10 august 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

I. Prolegomene

A) Reglementare. Sub imperiul Codului familiei, în contextul reglementărilor consacrate "ocrotirii celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane" (art. 97-160), a fost reglementată "ocrotirea minorului" (art. 97-141); sub auspiciile Codului civil de la 1864, Titlul VIII (alcătuit din art. 309-324) din Cartea I - Despre persoane, purta denumirea marginală "Despre puterea părintească".

Actualmente, autoritatea părintească este reglementată de art. 483-512 (art. 483-486 - dispoziții generale, art. 487-502 - drepturile și îndatoririle părintești, art. 503-507 - exercitarea autorității părintești, art. 508-512 - decăderea din exercițiul drepturilor părintești) ale titlului IV, intitulat "Autoritatea părintească", din cartea a II-a, intitulată "Despre familie", din Legii nr. 287/2009 privind Codul civil(1). Aceste dispoziții cu caracter general sunt completate și cu dispozițiile Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului(2), cu modificările și completările ulterioare.

Prezentul studiu reprezintă o analiza amănunțită a art. 483-507 C.civ.

B) Noțiune. Principii generale. Capitolul I "Dispoziții generale" din Titlul al IV-lea, "Autoritatea părintească" a Cărții a II-a, "Despre familie" din Codul civil debutează, probabil, în mod natural cu o încercare de definire a sintagmei de "autoritate părintească"; în acest sens, legiuitorul apreciază universul autorității părintești ca fiind creat din integralitatea drepturilor și obligațiilor ce revin în mod egal ambilor părinți referitoare atât la persoana, cât și la bunurile minorului(3).

În ceea ce ne privește, considerăm că renunțarea de către legiuitor la sintagma "ocrotire părintească" din vechea reglementare și utilizarea terminologiei "autoritate părintească" marchează revenirea la tradiția normativă română din domeniu.

În opinia noastră, autoritatea părintească nu reprezintă altceva decât un conglomerat de drepturi și obligații, atât unele, cât și celelalte având un unic deziderat și ideal comun, anume binele copilului, exprimat într-un limbaj simplu și laic, sau într-unul tehnic, de specialitate, interesul superior al copilului; autoritatea părintească nu este nimic altceva decât consacrarea juridică a unei obligații în primul rând morale, și anume de a conduce copilul la vârsta adultă și la independența sa, asigurându-i protecția și educația, prin respectul persoanei sale.

Din definiția dată autorității părintești de către autorii Codului civil, precum și din textele legale incidente în materie, se desprind următoarele principii ale autorității părintești care au la bazăinteresul superior al copilului, și anume(4):

a) autoritatea părintească aparține în mod egal ambilor părinți;

b) autoritatea părintească se exercită numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia;

c) copilul are dreptul de a participa la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și gradul său de maturitate;

d) răspunderea pentru creșterea copiilor lor minori aparține ambilor părinți în mod egal;

e) principiul egalității copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie și din adopție.

II. Criterii/Condiții

Alineatul secund al art. 483 C.civ. pune în lumină criteriile în funcție de care "părinții"(5) trebuie să se ghideze pentru a asigura o exercitare corespunzătoare a îndatoririlor aferente autorității părintești. Așadar, condițiile demne de a fi urmate în vederea garantării ocrotirii părintești optime și conforme sunt enumerate și vizează aspecte distincte.

În primul rând, prioritară este aplicarea principiului interesului superior al minorului, figură centrală în cadrul normelor de dreptul familiei, în jurul căreia au fost creionate instituții multiple. De altfel, minorul este beneficiarul real al instituției autorității părintești, fiind necesară ocrotirea acestuia, idee fundamentată pe faptul dezvoltării sale insuficiente (minorul nu deține capacitatea deplină de exercițiu, și pe cale de consecință, legiuitorul a apreciat necesar și oportun un suport permanent în favoarea acestuia în sarcina părinților săi - acesta este și rolul autorității părintești).

Noțiunea de "interes superior al copilului" este o noțiune abstractă, destul de greu de încadrat, astfel încât realizarea practică a acestui principiu presupune, înainte de toate, recunoașterea și garantarea prerogativelor fundamentale ale copilului, însă întotdeauna cu luarea în considerare a nevoilor speciale determinate de vârsta și gradul de maturitate al fiecărui copil în parte.

Principiul ocrotirii interesului superior al copilului, ca drept fundamental, pentru a putea produce în practică efectele dorite de legiuitor, trebuie aplicat în mod diferit, de la caz la caz, ținându-se cont de mai multe criterii, cum ar fi de exemplu cele care țin de(6): vârstă, dezvoltare fizică și psihică, temperament, inteligență emoțională, mediu, antecedente, relațiile cu familia și alte persoane de referință, dezvoltare intelectuală și, nu în ultimul rând, stare de sănătate

Părinții sunt chemați întotdeauna primii să respecte și să garanteze drepturile copilului, ca principali gestionari ai acestor drepturi, dar și ca reprezentanți legali ai acestuia și titulari ai unui pachet consistent de obligații corelative. Însă, pe lângă toate acestea, părinții funcționează ca formatori ai educației copilului, realizând inițierea și modelarea conduitei acestuia.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...