Universul Juridic nr. 11/2015

Daunele cominatorii în noul Cod de procedură civilă și legea sa de punere în aplicare (I)
de Ghita Daniel

18 noiembrie 2015

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Evoluția instituției daunelor cominatorii. Controverse

În configurația juridică acceptată cvasiunanim de doctrină și utilizată constant în jurisprudență, daunele cominatorii reprezintă rezultatul unei evoluții de durată, precum și al unor numeroase orientări în ceea ce privește rolul și fundamentul lor. Apărute ca o creație a jurisprudenței și impuse pe cale pretoriană, justificate de necesitatea practică a instituirii unui mijloc eficient de constrângere pentru asigurarea executării obligațiilor de a face sau de a nu face cu caracter personal, validate în timp de doctrină și consacrate legal în câteva materii restrânse, daunele cominatorii au format, până la un anumit moment al evoluției lor, obiectul unor dispute teoretice, îndeosebi cu privire la natura juridică, fundamentul legal, domeniul de aplicare și executarea lor. Pe parcurs, coordonatele juridice ale daunelor cominatorii s-au cristalizat, în acord cu soluțiile din practica judiciară, însă, a rămas deschisă problema admisibilității lor, în condițiile reglementării în paralel a unor mijloace de constrângere la executare cu aceeași funcție și, mai ales, în contextul interzicerii acordării lor în anumite materii, prin dispoziții legale exprese.

Fără a încerca o analiză completă a evoluției sistemului daunelor cominatorii, o succintă prezentare a etapelor consacrării lor doctrinare și legale se impune pentru a sublinia unele tendințe ale legiuitorului și pentru a integra actualul cadru reglementativ, prefigurat de noul Cod de procedură civilă. Prin parcurgerea acestui proces evolutiv, în jurisprudență și doctrină s-au conturat tot mai mult caracterele proprii ale sistemului daunelor cominatorii, acestea diferențiindu-se treptat de daunele-interese, precum și de celelalte mijloace de constrângere indirectă.

Așa cum sunt văzute în literatura de specialitate și aplicate în practica judiciară, daunele cominatorii reprezintă un mijloc de constrângere indirectă, prin intermediul patrimoniului, menit să asigure executarea în natură a obligațiilor de a face, în special a celor care implică o activitate personală din partea debitorului. În cazurile în care căile execuționale obișnuite nu pot asigura realizarea executării în natură, iar debitorul continuă să refuze această executare, este necesară intervenția altor mijloace de constrângere, indirecte, care să impună o asemenea executare. Daunele cominatorii sunt un mijloc juridic de constrângere a debitorului la executarea în natură, și constă într-o sumă de bani pe care debitorul trebuie s-o plătească pentru o unitate de timp, până la executarea obligației de a face sau, altfel spus, reprezintă un procedeu execuțional ce constă într-o condamnare pecuniară eventuală, stabilită la o sumă oarecare pe fiecare unitate de timp, care asigură realizarea ordinului judecătorului cu privire la obligația debitorului, constatată de justiție, prin amenințarea unei pedepse considerabile, susceptibile de a se mări la nesfârșit(1). Scopul utilizării daunelor cominatorii îl reprezintă înfrângerea rezistenței debitorului, în mod indirect, prin efectul creșterii continue și progresive a penalității pecuniare, determinându-l să execute în natură o obligație de a face sau de a nu face(2). Este astfel configurată natura juridică, daunele cominatorii constituind un procedeu de constrângere indirectă, prin intermediul patrimoniului, nefiind o cale de executare propriu-zisă a obligațiilor și nicio plată a debitorului. Ele nu se confundă cu daunele-interese, moratorii sau compensatorii, fiind distincte de acestea, după cum, prin intermediul lor, nu se urmărește nicio eventuală reparare a prejudiciului(3).

Termenul cominatoriu folosit în expresia daune cominatorii - care, de altfel, este utilizat corect, spre deosebire de cuvântul daune - are sensul de constrângere sau amenințare. În general, este folosit cu privire la o măsură luată de un organ jurisdicțional, prin care o persoană este constrânsă la comiterea sau la abținerea de la săvârșirea unui fapt(4). Din punct de vedere etimologic, termenul cominatoriu provine din limba franceză, unde adjectivul comminatoir înseamnă amenințător, acesta, la rândul său, provenind din latinescul comminatio, care avea sensul de amenințare. În limba latină verbul comminor - ari înseamnă a amenința(5). Deși cu același sens, în doctrina și jurisprudența franceză termenul folosit pentru a desemna acest mijloc de constrângere este acela de astreintes, denumire, de altfel, sugestivă, provenită din verbul latin adstringo, adstringere, care înseamnă a constrânge. Astfel, în literatura juridică franceză, analiza mijlocului de constrângere reprezentat de daunele cominatorii se face în cadrul așa-numitei théorie des astreintes, din materia obligațiilor.

Necesitatea instituirii unui astfel de mijloc indirect de executare a fost determinată de asigurarea aplicării prioritare a principiului executării în natură a obligațiilor (ad ipsam rem), aceasta însemnând îndeplinirea exactă a prestației ce formează obiectul obligației asumate. Dacă debitorul nu execută voluntar, de bunăvoie, obligația, adică nu efectuează plata, creditorul poate pretinde constrângerea debitorului la executarea în natură, putând apela, pentru valorificarea dreptului său pe care îl are împotriva debitorului, la mijloace legale puse la dispoziția sa, pentru a-l sili la executare, adică va putea cere executarea silită în natură a obligației. Când din diferite motive executarea directă sau în natură nu este posibilă, nici măcar silit, creditorul va putea să pretindă echivalentul obligației sau eventual, al prejudiciului încercat, adică despăgubiri. Pentru a se asigura viabilitatea principiului executării în natură a obligațiilor trebuie instituite și mijloacele prin care această executare, atunci când nu se face voluntar, să se poată obține totuși de către creditor. Astfel, ne apare ca justificată consacrarea legală și doctrinară a executării silite în natură a obligațiilor civile, precum și a mijloacelor menite să o asigure.

Executarea directă sau în natură a obligației, se face, în general, voluntar de către debitor. Acesta este rezultatul firesc al faptului că regulile de conviețuire socială impun ca acela care este obligat, independent de izvorul obligației - contractual sau extracontractual - să execute prestația datorată. Această idee stă și la baza identificării unei strânse legături între principiul forței obligatorii a contractelor (pacta sunt servanda) și principiul executării în natură a obligațiilor civile. În lipsa unei executări voluntare a obligației asumate, executarea silită se face, prioritar, în natură, prin obligarea debitorului să execute în mod efectiv și real însuși obiectul obligației, numai în acest fel creditorul primind exact prestația care va duce la satisfacerea dreptului său de creanță(6). Se poate considera că și atunci când se cere executarea silită în natură a obligației, în realitate se efectuează tot o plată - creditorul obținând astfel exact obiectul obligației, dar, această plată nu se face de bunăvoie, ci este o "plată silită"(7). Creditorul are dreptul să ceară executarea exactă a obligației, iar debitorul nu se poate libera oferind creditorului echivalentul bănesc al prestației la care s-a obligat. Dacă debitorul nu îndeplinește obligația sa în natură, creditorul poate recurge la mijloacele coercitive legale pentru a-l sili pe debitor să execute(8).

Problema executării directe, în natură, se pune oarecum diferit în cazul obligațiilor de a face, altele decât cele care au ca obiect predarea unui bun. În acest sens, sub imperiul Codului civil din 1864, redactarea defectuoasă a art. 1075 a generat o serie de dispute legate de posibilitatea obținerii executării silite, în natură, a obligațiilor de a face(9) .

Din conținutul dispozițiilor art. 1075 C. civ. 1864 s-ar fi putut deduce că obligațiile de a face și de a nu face nu pot fi executate silit în natură, deoarece ele se transformă în daune-interese atunci când debitorul nu execută de bunăvoie. La prima vedere, norma cuprinsă în textul legal menționat nu ar fi făcut decât să traducă principiul nemo praecisse cogi potest ad factum, pe care l-ar aplica tuturor obligațiilor de a face.

O asemenea interpretare a fost considerată restrictivă de majoritatea doctrinei, întrucât ar permite debitorului ca, prin simpla sa voință, să schimbe obiectul obligației din prestația inițială într-o sumă de bani. A fost combătută prin circumscrierea corectă a sferei de acțiune a principiul nemo praecisse cogi potest ad factum, dar și prin argumentele de text furnizate de articolele subsecvente celui în discuție, respectiv art. 1076 și art. 1077, care instituiau modalități de aducere la îndeplinire a obligațiilor de a face sau de a nu face. Astfel, principiul enunțat se aplică numai acelor obligații de a face pentru a căror executare silită ar fi necesare mijloace care aduc atingere libertății individuale, adică obligațiilor care presupun o participare personală din partea debitorului, în timp ce pentru celelalte categorii de obligații de a face, creditorul poate solicita și obține executarea în natură. Concluzionând, dispozițiile analizate din reglementarea anterioară nu se constituiau într-o excepție de la principiul executării în natură, ci, dimpotrivă, descriu situația subsidiară în care, dacă executarea în natură nu mai este posibilă, nici măcar silit, sau nu mai este folositoare creditorului, se poate trece la executarea prin echivalent.

*Prezentul studiu reprezintă o sinteză a unor articole și comentarii anterioare ale autorului pe aceeași temă.

Articol susținut la Conferința Hexagonului Facultăților de Drept, Creditori vs. Debitori, Cluj-Napoca, 23 aprilie 2015 și publicat în volumul Creditori vs. Debitori. Perspectiva Hexagonului, Ed. Universul Juridic, București, 2015.

(1) T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968, p. 316; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All, București, 1994, p. 286; I. Stoenescu, A. Hilsenrad, S. Zilberstein, Tratat teoretic și practic de procedură a executării silite, Ed. Academiei, București, 1966, p. 265; S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, I. Băcanu, Drept procesual civil. Executarea silită, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 1996, p. 33.

(2) I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român, Ed. Socec, București, 1943, p. 125.

(3) Despina Maria Fruth-Oprișan, Executarea în natură a obligației de a face, în Revista română de drept nr. 8/1986, p. 15.

(4) A se vedea Dicționarul explicativ al limbii române, 1996.

(5) A se vedea V. Ionescu, Dicționar latin-român, Ed. Orizonturi, București, 1993.

(6) T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 314.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...