Universul Juridic nr. 10/2015

Critica reglementărilor paralele și contradictorii ale unor instituții juridice
de Dobrican Gheorghe

18 octombrie 2015

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Parlamentul României reglementează, uneori, în mod paralel și contradictoriu unele instituții juridice, cu toate că prin Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată(1) , se interzic asemenea reglementări în procesul de legiferare.

Reglementările paralele și contradictorii creează mari dificultăți organelor obligate să interpreteze și să aplice legea, inclusiv instanțelor judecătorești, generând soluții greșite, o practică neunitară, opinii divergente în doctrină, precum și greutăți cetățenilor în apărarea drepturilor și libertăților prevăzute și garantate de Constituția României.

Reglementarea paralelă este interzisă prin art. 15 alin. (1) cu denumirea marginală "Evitarea paralelismelor" din Legea nr. 24/2000, care prevede că "În procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere", iar reglementarea contradictorie este interzisă prin art. 17 din această lege, cu denumirea marginală "Asanarea legislației" potrivit căruia "În vederea asanării legislației active, în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative se va urmări abrogarea expresă a dispozițiilor legale căzute în desuetudine sau care înregistrează aspecte de contradictorialitate cu reglementarea preconizată"(2) .

În sensul că Parlamentul României este obligat să evite reglementările paralele și contradictoriu în procesul de legiferare s-a pronunțat și Curtea Constituțională, care a decis că "...potrivit art. 2 alin. (1) din acest act normativ (Legea nr. 24/2000 republicată, adăugirea ns. Gh. D.), tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, iar art. 14 - «Unicitatea reglementării în materie» - prevede că reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind într-un singur act normativ. În același sens, art. 16 (devenit art. 15 în urma republicării Legii nr. 24/2000, adăugirea ns. Gh. D.), cu denumirea marginală «Evitarea paralelismelor», stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate, fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice"(3) .

Prevederile legale enunțate mai sus și decizia Curții Constituționale, precum și rațiunile de ordin practic și teoretic sunt ignorate de către Parlamentul României, care reglementează paralel și contradictoriu unele instituții juridice, deși potrivit prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție "În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie", inclusiv de Parlamentul României.

Așa, spre exemplu, reglementarea răspunderii civile delictuale a notarului public pentru fapta proprie se face în mod paralel și contradictoriu prin art. 72 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată - legea specială în materia notarială, art. 1258 din Codul Civil - legea generală sau de drept comun în materia civilă și art. 639 alin. (2) din Codul de procedură civilă - legea generală sau de drept comun în materia procedurii civile.

Potrivit art. 72 din Legea nr. 36/1995, "Răspunderea civilă a notarului public poate fi angajată în condițiile legii civile, pentru încălcarea obligațiilor sale profesionale, atunci când acesta a cauzat cu vinovăție sub forma relei-credințe un prejudiciu, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă"(4) .

Cu toate că la data adoptării Codului civil răspunderea civilă delictuală a notarului public pentru fapta proprie era reglementată prin art. 38 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, legiuitorul a reglementat-o din nou prin art. 1258 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată(5) , cu următorul cuprins "În cazul anulării sau constatării nulității contractului încheiat în formă autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existență rezultă din însuși textul contractului, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului public la repararea prejudiciilor suferite, în condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie"(6) .

Răspunderea civilă delictuală a notarului public pentru fapta proprie este reglementată și prin art. 639 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care prevede că "În cazul anulării de către instanța de judecată a înscrisului autentificat de notarul public, răspunderea civilă a notarului public poate fi angajată numai pentru încălcarea de către acesta cu vinovăție a obligațiilor sale profesionale, urmate de cauzarea unui prejudiciu, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă"(7).

În doctrină s-a subliniat, cu deplin temei, că "...în condițiile în care răspunderea civilă a notarului public face obiectul unei legi speciale, reglementarea de la art. 1258 Cod civil nu-și găsește locul în Codul civil, așa cum nici celelalte răspunderi profesionale ale altor categorii de specialiști nu sunt reglementate de principiu, ci doar prin reglementări specifice. În extremis, evocarea răspunderii notarului pentru prejudiciul suferit ca urmare a anulării sau constatării nulității unui contract autentic putea fi făcută doar printr-o normă de trimitere la reglementarea cadru din legea specială. S-ar fi evitat astfel încă o reglementare paralelă"(8) .

Reglementarea paralelă a răspunderii civile delictuale a notarului public pentru fapta proprie prin art. 72 din Legea nr. 36/1995, republicată, art. 1258 din Codul civil și art. 639 alin. (3) din Codul de procedură civilă a dat naștere la opinii greșite și contradictorii în doctrină.

Într-o opinie se susține, fără nici o motivare, că notarul public răspunde în mod paralel, în sensul că "... art. 72 din Legea nr. 36/1995, republicată, instituie principiul răspunderii civile a notarului public pentru prejudiciile cauzate prin încălcarea obligațiilor profesionale în orice domeniu de activitate notarială. Codul civil face o aplicare a principiului enunțat în materia contractelor încheiate în formă autentică, indiferent de obiectul contractului. Codul de procedură civilă face, la rândul său, o aplicare a aceluiași principiu în materia înscrisurilor autentificate de notarul public, care constată o creanță certă, lichidă și exigibilă și care au fost puse în executare silită"(9) .

Opinia arătată mai sus este însușită și de către alți autori care, la fel, fără motivare, susțin că răspunderea civilă a notarului public este angajată în mod paralel în temeiul art. 72 din Legea nr. 36/1995, art. 1258 din Codul civil și art. 639 alin. (2) din Codul de procedură civilă(10) .

Într-o altă opinie, se consideră că notarul public răspunde civil delictual pentru fapta proprie, în temeiul art. 1258 din Codul civil, susținându-se că "art. 1258 noul C. civ. instituie o formă de răspundere specială pentru fapta proprie a notarului public(11) care "...este independentă de chestiunea eventualei răspunderi a cocontractantului"(12) ?!

În sensul că notarul public răspunde civil delictual pentru fapta proprie, potrivit art. 1258 din Codul civil, s-a arătat că "...noul C. civ. a instituit un caz expres singular de răspundere civilă a unui profesionist: notarul public, ceea "...ce reflectă în același timp și aprecierea pe care legiuitorul o are față de această profesie căreia i-au fost încredințate prin Noul Cod civil atribuții noi..."(13) .

Tot în sensul că notarul public răspunde civil delictual pentru fapta proprie în temeiul art. 1258 Cod civil "care poate fi completat corespunzător cu dispozițiile de drept comun în materia acestui tip de răspundere, dar și cu normele speciale din Legea nr. 36/1995, republicată și cu cele din statutul notarilor publici sau alte norme de reglementare a desfășurării activității notariale"(14) (sic!).

Într-o altă opinie se susține, tot în mod greșit, că sediul răspunderii patrimoniale a notarului public îl constituie art. 1258 din Noul Cod civil(15).

Pentru motivele pe care le voi arăta, în cele ce urmează, nu sunt de acord cu opiniile enunțate mai sus, deoarece în caz de concurs între o lege specială și o lege generală se aplică legea specială potrivit adagiului latin specialia generalibus derogant (legea specială derogă de la legea generală).

În sensul că în caz de concurs între o lege specială și o lege generală se aplică legea specială sunt și prevederile art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 cu denumirea marginală "Evenimente legislative implicite", potrivit căruia "Evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziții nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă aceste lucru este exprimat expres".

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...