Universul Juridic nr. 8/2016

Valorificarea plăților compensatorii în stabilirea indemnizației de șomaj. Aprecieri și argumente
de Pasca Mihai

28 august 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Drepturile pecuniare cu titlu venit de înlocuire, fiind vorba despre prestații bănești datorate cu titlu de indemnizație lunară de șomaj, trebuie stabilite, determinate și puse în plată în condițiile recunoașterii și valorificării juste, corecte și in integrum a normelor legale incidente și aplicabile, dar și a evoluției și traseului profesional al titularului dreptului material sub toate aspectele și elementele necesare, fiind obligatorie valorificarea tuturor scriptelor depuse în probațiune de către partea interesată, la dosarul de șomaj, aflat în posesiunea entității juridice competente.

Partea interesată trebuie să aibă beneficiul și satisfacția plății indemnizației cuvenite și datorate, în condițiile în care AJOFM teritorială, ca emitentă a actului de dispoziție, are prerogative și răspunderi clare, exprese, limitate și exclusive, în ceea ce privește competența și obligația justei rețineri și valorificării a tuturor actelor, a scriptelor, veniturilor bănești realizate și dovedite, aceste elemente trebuind să realizeze toate condițiile necesare de conținut și formalism, depuse de către partea interesată în dosarul administrativ, sub condiția și obligativitatea AJOFM de a interpreta și aplica corect și teleologic normele de drept în materie.

În acest context sunt valorificate dispozițiile cuprinse în Legea nr. 76/2002, actualizată și modificată, inclusiv prin art. III pct. 2 din O.U.G. nr. 91/2007, urmând a fi apreciată în mod just incidența normelor cuprinse în O.U.G. nr. 117/2010, publicată în M. Of. din 30 decembrie 2010.

Indemnizațiile acordate lucrătorului de către angajator cu ocazia încetării raportului de muncă constituie o formă de remunerație diferită, la care lucrătorul are drept în temeiul relației sale de muncă, dar care îi este plătită în momentul încetării raportului de muncă, în scopul de a facilita adaptarea sa la circumstanțele noi rezultând din aceasta. Astfel de indemnizații intră de aceea în noțiunea de remunerație în sensul art. 119 din Tratat. 2. Art. 119 din Tratat se opune aplicării unor dispoziții ale unui contract colectiv, încheiat pentru serviciile publice naționale, care permite angajatorilor să excludă de la beneficiul unei indemnizații temporare în caz de încetare a raportului de muncă pe lucrătorii cu jumătate de normă, când se dovedește că de fapt un procent considerabil mai mic de bărbați decât de femei lucrează cu jumătate de normă, cu excepția situației în care angajatorul nu stabilește că această dispoziție este justificată de factori obiectivi și străini de orice discriminare bazată pe sex. În prezența unei discriminări indirecte printr-o dispoziție a unui contract colectiv, membrii grupului defavorizat, bărbați sau femei, trebuie tratați în același mod și trebuie să li se aplice același regim ca celorlalți lucrători, proporțional cu timpul lor de lucru, regim care, în lipsa transpunerii corecte a art. 119 din Tratat în dreptul național, rămâne singurul sistem de referință valabil.

Este total ajuridică, superfluă și lipsită de fundament juridic, o eventuală susținere conform căreia se consideră că: plata contribuțiilor pentru salariile compensatorii acordate persoanelor disponibilizate a fost doar un act de voință a angajatorului pentru a impune AJOFM teritorial, conduita dorită de angajator, respectiv asimilarea salariilor compensatorii în salariul luat în calcul la stabilirea indemnizației de șomaj.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, s-a pronunțat în data de 2 octombrie 2010 în cauza Ștefănică și alții c. României, în sensul constatării încălcării normelor convenționale imperative, obiectul cauzei fiind tocmai plata veniturilor de înlocuire reprezentând plățile compensatorii, fiind sancționată divergența de jurisprudență prin lipsa mecanismului de unificare a practicii în materie.

Instituțiile Statului Român ca prepuși, au obligația de a face corecta interpretare și aplicare a normelor de drept interne și internaționale, cu evitarea unor atitudini sau acte de dispoziție comisive sau omisive, care să determine vătămarea unor drepturi subiective sau materiale inclusiv prestații sociale, datorate persoanelor care îndeplinesc condițiile și cerințele necesare pentru a fi indemnizate.

Statul Român prin mandatarii și reprezentanții acestuia trebuie să adopte și să realizeze ex officio, toate normele și diligențele necesare pentru a se asigura că autoritățile din teritoriu care au competențe exprese inclusiv în domeniul protecției sociale, vor respecta legislația, neputând a fi justificată o altă conduită sau atitudine.

De altfel, Statul Român, trebuie să dețină toate instrumentele juridice și pecuniare adecvate, îndestulătoare și suficiente pentru a garanta justa stabilire și plata efectivă a indemnizațiilor lunare.

În jurisprudența CEDO, dar și practica națională în materie, văzând și normele de drept incidente și aplicabile, se expune și consacră cu claritate și fără echivoc, necesitatea ca statul să-și execute într-un termen rezonabil și legal stabilit, obligațiile căzute în sarcina acestuia.

Izvorul material al dreptului plății veniturilor compensatorii îl constituie CCM aplicabil, în condițiile în care aceste dezdăunări compensatorii nete au fost plătite efectiv persoanei concediate din motive neimputabile, anterior fiind poprite toate obligațiile bănești datorate bugetului de asigurări și fond de șomaj.

Astfel, contractul colectiv de muncă nu este o simplă convenție, ci are caracteristicile unui act normativ, în sensul că este un act general, dar dispozitiv, care reglementează în mod uniform condițiile de muncă, obligațiile, răspunderile, dar și drepturile pentru toți lucrătorii vizați și are putere de lege în sensul că este nul orice contract individual de muncă încheiat cu inculcarea prevederilor contractului colectiv de muncă.

Contractul colectiv de muncă presupune autonomia de voința a partenerilor sociali între care se încheie, prin aplicarea principiului libertății contractuale; el este concomitent, act juridic bilateral și izvor de drept.

Prin încheierea contractului colectiv, dreptul muncii devine un drept negociat, de origine convențională, creat de patroni și salariați, în funcție de condițiile economice și sociale, precum și de interesele părților. Clauzele fiecărui contract colectiv au valoare normativă, alcătuind un "drept al muncii" propriu al celor care îl încheie.

Numai contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, pot constitui și reprezenta legea părților.

Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale.

Prin urmare, părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare, conform și Deciziei nr. 511 din 15 iunie 2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (1) și (2) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, în prezent abrogată, și ale art. 238 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

Inclusiv actele normative internaționale, cu privire la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, ratificate de România, trebuie avute în vedere atunci când entitatea juridică competentă se pronunță pe recunoașterea, deschiderea dreptului respectiv punerea în plată efectivă sau respingerea cererii de acordare a prestației sociale determinată ca întindere inclusiv materială, aceste dispoziții se aplică prioritar față de normele dreptului intern pozitiv și de deciziile Curții Constituționale, cu excepția cazurilor când acestea din urmă conțin dispoziții mai favorabile, potrivit art. 20 din Constituție.

Actele normative de drept internațional la care România este parte, precum și deciziile și actele normative adoptate de Uniunea Europeană prin instituțiile sale, se aplică deopotrivă tuturor cetățenilor statelor semnatare sau membre ale Uniunii, deci și cetățenilor români, influențând în mod direct domeniul securității sociale, aceasta inclusiv în ceea ce privește câtimea drepturilor bănești datorate reclamantului cu titlu de indemnizație lunară.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...