Universul Juridic nr. 3/2017

Buna-credință în raporturile contractuale (II)
de Uta Lucia

07 martie 2017

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Buna-credință în faza precontractuală

Consacrată ca principiu general pentru raporturile juridice de drept privat, buna-credință este reglementată distinct, tot ca idee directoare, și pentru materia obligațiilor, în Cartea V, Despre obligații, Titlul II, Izvoarele obligațiilor, Capitolul I, Contractul, Secțiunea 1, Dispoziții generale, alături de un alt principiu, cel al libertății contractuale.

Astfel, părțile sunt libere să încheie orice contract și să determine conținutul acestuia, dar numai în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri (art. 1.169 C. civ.). În cadrul limitelor libertății contractuale, fiecare parte trebuie să acționeze cu bună-credință, o atare obligație legală nefiind susceptibilă de înlăturare sau limitare (art. 1.170 C. civ.), sub sancțiunea nulității absolute a unei clauze ce ar avea un asemenea conținut(1) . Necesitatea respectării bunei-credințe este de ordine publică.

Principiul este afirmat și pentru faza precontractuală, în procesul de formare a consimțământului părților, la art. 1.183 C. civ. Astfel, "părțile au libertatea inițierii, desfășurării și ruperii negocierilor și nu pot fi ținute răspunzătoare pentru eșecul acestora". Totuși, partea care inițiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credințe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți, prejudiciu la stabilirea căruia se ține seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunțarea de către cealaltă parte la alte oferte și de orice împrejurare asemănătoare. Criteriile care pot fi utilizate pentru determinare prejudiciului sunt enumerate cu caracter exemplificativ, iar nu limitativ.

Și cu privire la faza precontractuală legea prevede expres că partea care se angajează într-o negociere este ținută să respecte exigențele bunei-credințe, fiind prohibite convențiile prin care s-ar limita sau exclude această obligație. Cu titlu de exemplu, între formele de manifestare a relei-credințe este menționată conduita părților care inițiază negocierile sau le continuă fără intenția de a încheia contractul.

Partenerii de negocieri, s-a arătat, au un comportament loial dacă se informează reciproc, în mod complet și corect cu privire la elementele esențiale ale contractului ce urmează a se încheia(2), transmițându-și informațiile pertinente necesare pentru exprimarea consimțământului liber și în cunoștință de cauză. În unele situații însă, pentru calificarea comportamentului ca fiind loial, în relațiile dintre profesioniști și consumatori, poate fi necesară, în plus față de informare, consultarea ori chiar consilierea părții aflate în poziție defavorabilă.

Contractele pot fi negociate sau nenegociate. Doar începerea negocierilor nu este suficientă pentru a putea vorbi de contract, după cum absența negocierilor nu exclude ideea de contract(3).

Potrivit dispozițiilor art. 1.175 C. civ., "Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esențiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părți, pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare". Altfel spus, o parte propune celeilalte un contract, pe care aceasta din urmă îl poate accepta sau nu, fără a avea posibilitatea de a negocia proiectul prezentat, care este elaborat unilateral de ofertant. Contractele de adeziune presupun și ele un acord de voințe și, odată încheiate, au forța obligatorie a oricărui contract(4) , fiind supuse dreptului comun(5) .

Stipulațiile înscrise în contracte de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus [art. 1.269 alin. (2) C. civ.].

Totodată, legea prevede prevalența clauzelor negociate față de clauzele standard [art. 1.202 alin. (3) C. civ.].

Contractele încheiate cu consumatorii sunt supuse legilor speciale și doar în completare dispozițiilor de drept comun (art. 1.177 C. civ.)(6).

Contractele dintre profesioniști și consumatori, cel mai adesea nenegociate, sunt supuse unui regim derogator(7), menit să asigure echilibrul contractual și să protejeze partea care nu a contribuit la stabilirea conținutului contractului, în cazul în care cealaltă parte contractantă, de obicei profesionist, nu acționează cu bună-credință(8).

Obligațiile de informare (lipsa informării poate îmbrăca forma dolului prin reticență, în condițiile art. 1.214 C. civ.) și confidențialitate (art. 1.184 C. civ.) sunt circumscrise chiar de legiuitor bunei-credințe în raporturile dintre părțile contractante.

Informarea. Obligația de informare în faza precontractuală are scopul de a asigura egalitatea părților, fiind o formă de exprimare a obligației generale de loialitate pe care acestea trebuie să o manifeste una față de cealaltă(9).

În doctrină, s-a evidențiat, pe de o parte, existența unei obligații precontractuale de informare, în vederea exprimării consimțământului în cunoștință de cauză, iar, pe de altă parte, existența unei obligații de informare decurgând dintr-un contract deja format(10). Uneori, poate fi dificil să se facă distincția între răspunderea pentru obligația contractuală (consecință a neexecutării unei obligații de a face conținută în contract) și obligația precontractuală(11).

Obligația de informare este mai restrânsă decât obligația de consiliere (reglementată doar pentru anumite contracte încheiate între profesioniști și consumatori) și presupune aducerea la cunoștința celeilalte părți contractante a unor elemente obiective necesare pentru formare consimțământului și executarea corespunzătoare a obligațiilor asumate(12).

Având în vedere reglementarea specifică privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, s-a pus problema(13) dacă, depășind cadrul acestor raporturi, în lumina dispozițiilor actualului Cod civil, se poate vorbi de o obligație generală de informare în faza precontractuală pentru toate contractele civile sau o asemenea obligație privește doar anumite categorii de contracte, anume prevăzute de lege.

Unii autori au apreciat că, deși în dreptul comun nu există o reglementare expresă a obligației de informare, aceasta ar trebui recunoscută în aplicarea textului prin care buna-credință este consacrată ca principiu pe care trebuie să se întemeieze toate raporturile de drept privat, iar nu doar unele dintre ele(14) . Sancționarea particulară [art. 1.214 alin. (1) C. civ.] a lipsei informării complete și corecte a cocontractantului s-ar constitui într-un argument în sprijinul concluziei că ne aflăm în prezența unei îndatoriri cu caracter general, circumscrisă aceleia de a nu submina încrederea mutuală care trebuie să existe între părți prin manopere dolosive sau reticență asupra elementelor esențiale ale contractului(15) .

* Extras din Revista romana de jurisprudență nr. 2/2015.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...