Universul Juridic nr. 2/2017

Buna-credință în raporturile contractuale (I)
de Uta Lucia

21 februarie 2017

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Buna-credință în reglementarea Codului civil de la 1864

Buna-credință, consacrată de actualul Cod civil ca principiu pentru raporturile juridice de drept privat, în general, și pentru raporturile contractuale, în special, chiar dacă nu a fost reglementată ca atare și în Codul civil anterior, își găsea și în sistemul acestuia aplicații diverse, afirmându-se ca idee călăuzitoare, ce putea fi desprinsă pe cale de interpretare.

Clarificarea conturului juridic al noțiunii, definiția și determinarea domeniului de aplicare al acesteia au constituit preocupări constante pentru profesioniștii dreptului, observându-se totuși că, în lumina reglementărilor "austere" din Codul civil al lui Napoleon și, corespunzător, din primul nostru Cod civil, nu se putea vorbi decât despre o primă etapă de evoluție în înțelegerea funcțiilor și dimensiunilor conceptului(1) .

Buna-credință (bona fides) nu a fost tratată doar ca o simplă noțiune juridică, fiind decelat caracterul său de principiu, cel puțin pentru unele dintre instituțiile dreptului civil.

Cum recunoașterea drepturilor este justificată prin destinația lor socială, exercitarea acestora trebuie să fie conformă scopurilor în vederea cărora au fost recunoscute de lege(2) . Astfel, art. 3 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice(3) dispunea în sensul că drepturile civile pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic și social.

De asemenea, prevederile art. 5 C. civ. anterior erau în sensul că nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri, de unde rezulta că drepturile subiective civile trebuie exercitate cu respectarea legilor în vigoare care conțin dispoziții de ordine publică, dar și a regulilor moralei.

În același sens, se poate face referire la dispozițiile art. 968, la cele ale art. 1008 ori ale art. 970 C. civ. anterior(4) .

Pornind de la prevederile art. 1899 C. civ. anterior (potrivit cărora buna-credință se prezumă, iar reaua-credință trebuie să fie dovedită de către cel care o invocă), text care consacra prezumția bunei-credințe în materia prescripției achizitive, doctrina și practica judiciară au recunoscut aplicabilitatea prezumției pentru întreg domeniul obligațiilor civile(5) . În sfera raporturilor contractuale, acest principiu guvernează în egală măsură formarea contractului, interpretarea acestuia și executarea lui.

Opusul bunei-credințe este reaua-credință(6), care implică înșelăciunea, frauda sau omisiunea intenționată(7), iar nu abuzul de drept, ce reprezintă doar o formă de manifestare a relei-credințe(8). Dolul, violența, frauda pot fi deopotrivă expresii ale relei-credințe în raporturile juridice, fiind sancționate de lege.

Cu referire la abuzul de drept, s-a atras atenția că acesta nu poate exista în afara dreptului(9), presupunând reaua-credință, ca element subiectiv, precum și un element obiectiv, exprimat în deturnarea dreptului de la finalitatea economico-socială pentru care a fost recunoscut și garantat juridicește titularului său. Prevalența unuia sau altuia dintre cele două elemente a fost apreciată în mod diferit.

Teoria abuzului de drept, atât în concepția obiectivă (care avea în vedere cu precădere exercitarea dreptului într-un mod anormal, deturnarea acestuia de la finalitatea, de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege, cu depășirea limitelor satisfacerii unui interes serios și legitim(10) sau contrar interesului general(11)), cât și în cea subiectivă (care punea accentul pe intenția de a vătăma(12), indiferent de urmările produse prin modul în care titularul a înțeles să-și exercite dreptul(13)), reușea să corecteze excesele teoriei absolutismului drepturilor, reflectată în formularea lui Gaius "qui suo iure utitur neminem laedit", punând în discuție problema limitelor interne ale exercitării drepturilor subiective.

Devierea exercitării dreptului de la finalitatea pentru care a fost recunoscut de lege ori depășirea limitelor interne ale acestuia constituie moduri de exercitare anormală, condamnabilă a dreptului subiectiv(14). Însă destinația economică și socială a dreptului nu poate fi avută în vedere ca unic criteriu de determinare a abuzului de drept.

Pentru a fi în prezența exercitării abuzive a dreptului, s-a arătat că este necesară întrunirea mai multor condiții, și anume: să existe intenția de a vătăma; exercitarea dreptului de către titularul său să se facă "fără utilitate"; dreptul să fie deturnat de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege(15) și să existe un prejudiciu. Este abuzivă exercitarea dreptului fără un interes serios și legitim, într-un mod neglijent sau imoral, cu rea-credință.

Ori de câte ori dreptul este exercitat anormal, astfel încât titularul lui produce, cu vinovăție, un prejudiciu altuia, nu poate fi vorba de bună-credință.

Într-un domeniu atât de sensibil cum este cel al exercitării abuzive a drepturilor subiective se impune a observa importanța specială pe care o dobândește controlul judecătoresc, câtă vreme însăși interdicția exercitării abuzive a dreptului poate fi susceptibilă de interpretări abuzive.

Buna-credință pe care trebuie clădite raporturile juridice are un incontestabil fundament moral(16), conceptul suferind de o oarecare imprecizie și volatilitate aflată în relație cu evoluția moralei(17).

Buna-credință este o stare psihologică(18), o trăire internă, care poate fi decelată prin manifestările sale exterioare și mai ales prin atitudine și comportament(19). Ea poate fi privită atât din punct de vedere subiectiv, prin raportare la individ, ca stare de spirit, cât și sub aspect obiectiv, ca standard abstract de conduită(20).

În sfera raporturilor juridice, buna-credință se exprimă printr-un comportament loial, onest la încheierea actelor juridice și în executare obligațiilor, precum și, sub un alt aspect, în credința eronată și scuzabilă a unei persoane că acționează potrivit legii, în exercitarea unui drept propriu, protejată ca atare de lege(21).

Buna-credință se concretizează într-un ansamblu de acțiuni sau inacțiuni pe care trebuie să și le asume orice participant la viața juridică diligent și rezonabil. Principiul este esențial pentru construirea unor relații bazate pe intenția dreaptă și pe încredere reciprocă(22).

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...