Universul Juridic nr. 1/2017

Cauza actului juridic în reglementarea noului Cod civil
de Tita-Nicolescu Gabriel

25 ianuarie 2017

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Cauza obiectivă și cauza subiectivă

Există două teorii cu privire la cauză, teorii preluate din literatura juridică franceză (dezvoltate ulterior și în doctrina canadiană)(1) , încurajate, este adevărat, în dreptul nostru, și de lipsa unei definiții clare a cauzei în Codul civil abrogat în anul 2011, fapt ce a determinat teoreticienii să distingă din ce în ce mai mult între cele tipuri de cauză: cauza obiectivă și cauza subiectivă.

Teoria obiectivă este o concepție clasică și se referă la scopul imediat, logic și just al încheierii unui contract, cauza fiind numită, din acest motiv, cauza proximă (din latinul proxim - cel mai apropiat). De pildă, în contractele sinalagmatice, cauza obligației unei părți (scopul pentru care o parte se obligă) ar consta în obligația pe care și-o asumă cealaltă parte, în contraprestație; vânzătorul se obligă să livreze bunul pentru că știe că și cumpărătorul se obligă să plătească prețul iar cumpărătorul, la rândul său, își asumă o obligație de plată doar pentru că știe că și vânzătorul îi va preda un bun. Iar în contractele cu titlu gratuit, cauza este, potrivit acestei concepții, intenția de a gratifica, intenție care trebuie să fie reală, să urmărească în mod real îmbogățirea unei persoane în detrimentul celei care renunță gratuit la bunurile sale (în practică, această intenție este uneori, falsă, nereală, și este manifestată pentru a eluda dispozițiile legale sau pentru a prejudicia interesele unor alte persoane; astfel, actul juridic, deși încheiat ca un contract de donație, este, în realitate, un act oneros, de cele mai multe ori, un contract de vânzare, sau invers). Acest tip de cauză este considerată ca fiind corespunzătoare strict obligației asumate, motiv pentru care mai este numită cauza obligației.

Teoria subiectivă este o teorie modernă și are în vedere motivele subiective, concrete, care au determinat partea să încheie contractul. Se mai numește cauza remota (în latină - îndepărtată), întrucât prefigurează efectele viitoare ale actului încheiat. În opinia noastră, pentru a o deosebi mai clar de cauza obiectivă, această teorie ar trebuie să se refere mai degrabă, la motivele de nevalabilitate a cauzei (imorală, ilicită) decât de existență a acesteia, întrucât, potrivit acestei concepții, reglementarea cauzei vizează o protecție a ordinii sociale. Practic, o cauză subiectivă trebuie să răspundă la întrebările: Ce scop a avut partea la momentul încheierii contractului? A urmărit un scop firesc sau dimpotrivă, unul ilicit sau imoral? Contractul a fost încheiat pentru a eluda anumite dispoziții legale sau pentru a da o aparență de legalitate unei tranzacții ilegale ori, dimpotrivă, nu poate fi vorba despre niciun scop obscur?

În ceea ne privește, credem că abordarea subiectivă a cauzei este mai accesibilă și mai concretă, ea fiind reglementată ca atare atât de noul Cod civil român cât și de Codul civil Quebec, coduri care fac referire expresă (și într-un mod absolut identic) la motivul care determină fiecare parte să încheie un act(2) . Cauza subiectivă joacă un rol foarte important în aprecierea valabilității unui contract, de multe ori instanțele fiind sesizate cu acțiuni în constatarea nulității pe acest motiv. În plus, așa cum vom vedea, caracterul ilicit sau imoral al cauzei, așa cum este reglementat de lege, are în vedere o latură absolut subiectivă, concretă, și este legată de finalitatea încheierii unui contract, mai ales atunci când acel contract este mijlocul de fraudare a legii.

Dar și cauza obiectivă reprezintă, fără îndoială, un mijloc pentru instanța de judecată de a verifica validitatea contractului sub acest aspect, întrucât, în practică, se pune de multe ori problema anulării pe cale judiciară a contractului pe motivul lipsei cauzei obligației. Practic, instanța va trebui să verifice dacă obligația, prestația asumată de o parte, corespunde unei contraprestații din partea celeilalte părți și să dispună anularea contractului dacă, în fapt, contraprestația nu există (dacă există o contraprestație dar este derizorie față de prestația celeilalte părți putem vorbi atât de lipsa cauzei cât și de leziune). În această modalitate, doctrina și jurisprudența franceză (neputând susține leziunea ca viciu de consimțământ, în lipsa unei reglementări legale) au admis frecvent nevalabilitatea unui contract pe temeiul cauzei false sau chiar a lipsei cauzei în situația unui preț derizoriu sau vil (din limba franceză - josnic, demn de disprețuit). Mai mult, instanța supremă franceză a statuat în sensul necesității unei condiții aparte pe care trebuie să o îndeplinească un contract sub acest aspect, și anume cerința utilității și a interesului economic (mai cu seamă în contractele comerciale), ceea ce permite judecătorilor să efectueze un control economic al contractului, ceea ce implică, în opinia noastră, inevitabil, un anumit grad de subiectivism în aprecierea valabilității cauzei(3).

În concluzie, reținem că deosebirea dintre cauza obligației și cauza actului juridic sau a contractului, comportă foarte multe discuții, discuții însă, pe care preferăm să nu le mai dezvoltăm, deși există câteva importante nuanțe, așa cum am văzut. În ceea ce ne privește, am prefera să mergem doar pe cauza subiectivă, reținută ca atare de actualul Cod civil și să ignorăm celelalte teorii privitoare la cauză (în mod excepțional, am putea admite și alte criterii, atunci când este, într-adevăr, extrem de dificil de stabilit cât de reală și/sau cât de licită sau morală este cauza); în general, evităm teoriile laborioase care mai mult încurcă cititorul.

2. Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o cauză

2.1. Câteva considerații preliminare. Cauza este un element esențial al contractului, întrucât vizează limitele unui principiu fundamental în materia obligațiilor, și anume principiul libertății contractuale. Astfel, cea de-a patra condiție de fond a contractului (a patra ca enumerare făcută de lege și nu ca importanță) ne arată un lucru de esență: libertatea contractuală nu este absolută, fiind supusă principiului legalității și fiind limitată la normele juridice imperative și la ordinea publică. Cu alte cuvinte, părțile sunt libere să încheie orice contract, însă, pe lângă obligația de a respecta alte cerințe de fond și, uneori, de formă, ele trebuie să aibă și un scop pentru care încheie acel act. Iar acest scop este valabil și acceptat doar atunci când sunt îndeplinite cerințele exprese și imperative ale legii.

Potrivit noului nostru Cod civil, pentru a putea vorbi despre cauză, trebuie ca aceasta să îndeplinească trei condiții(4) :

- să existe;

- să fie licită;

- să fie morală.

Aceste condiții cuprinse în art. 1.236 noul C. civ. reiterează practic, în mod concret, regula de principiu consfințită de art. 11 din noul nostru Cod civil, care impune (așa cum o făcea, după cum ne reamintim, art. 5 vechiul Cod civil) obligația oricărei persoane de a respecta ordinea publică și bunele moravuri la încheierea unui act juridic. De această dată însă, reglementările referitoare la cauză stabilesc și o sancțiune - care lipsește în norma juridică imperativ-prohibitivă dar incompletă (sub aspectul sancțiunii) cuprinsă în art. 11 noul C. civ. - pentru încălcarea, prin acte juridice, a legilor care interesează ordinea publică și bunele moravuri, și anume, nulitatea actului juridic (absolută sau relativă), prevăzută de art. 1.238 alin. 2 noul C. civ..

2.2. Existența cauzei. În primul rând, cauza trebuie să existe. Dacă este cert că una dintre părți nu își va primi contraprestația pentru că așa s-a urmărit, cauza nu există, și, pe cale de consecință, vor putea fi aplicate sancțiunile prevăzute de lege cu privire la inexistența cauzei. Cauza trebuie să existe nu numai la momentul încheierii contractului dar și ulterior, pe parcursul derulării relațiilor contractuale.

Lipsa cauzei atrage anularea contractului, jurisprudența mai veche, așa cum vedea mai jos, întemeiată pe Codul civil 1864 fiind constantă în acest sens. În contractele încheiate de profesioniști (contractele comerciale, în terminologia reglementărilor legale de până în anul 2011) lipsa cauzei a fost reținută, de pildă, de jurisprudența noastră, în asocierile care erau caracterizate de o clauză leonină, potrivit căreia una dintre părți nu suporta în niciun caz pierderile din asociere(5) . Cel mai frecvent, această ipoteză o regăsim în contractele de asociere în participațiune, în care o parte pretinde, în temeiul unei clauze contractuale, că are dreptul la o sumă minimă de bani, indiferent de profitul care va rezulta din asociere sau indiferent dacă va rezulta sau nu profit. În acest caz (așa cum a decis și instanța supremă în speța citată), contractul este lovit de nulitate, întrucât lipsește cauza obligației, în condițiile în care, practic, prin această clauză, unul dintre contractanți nu participă la pierderi. Soluția trebuie însă nuanțată astăzi, în lumina noului Cod civil, în temeiul căruia se reglementează expres interdicția stipulării unei clauze leonine într-un contract de societate simplă (art. 1902 alin. 5 noul C. civ.) și de asociere în participațiune (art. 1.953 alin. 5 noul C. civ.), o astfel de clauză fiind considerată nescrisă. Așadar, după părerea noastră, nu se mai pune problema nulității contractului, ci doar a lipsirii de efecte a clauzei leonine, orice pretenție judiciară a unui asociat în sensul de i se cuveni o cotă minimă ca urmare a asocierii urmând a fi respinsă ca inadmisibilă, în lumina dispozițiilor legale citate.

Cauza poate reieși expres din conținutul actului juridic încheiat. De cele mai multe ori însă, contractul, în mod firesc, nu face nicio referire la scopul încheierii sale, așa cum se întâmplă cu celelalte cerințe de validitate ale contractului, care, fie trebuie să reiasă inechivoc și obligatoriu (obiectul contractului) fie sunt deduse din semnarea contractului (consimțământul și capacitatea se prezumă că există și că sunt valabile prin semnarea actului, chiar dacă pot fi combătute ulterior). În schimb, cauza (scopul), cel mai frecvent, fiind un element subiectiv, nu este stipulată și nici nu poate fi dedusă prin semnarea contractului; ea se presupune însă că există în orice contract, fapt care a determinat doctrina canadiană să folosească frecvent noțiunea de cauză implicită(6) (concept pe care îl propunem și noi, față de reglementarea de lege lata a cauzei în dreptul nostru pozitiv de sorginte romană, cu atât mai mult valabil în dreptul cutumiar, unde considerentul este, prin definiție, prezumat). De pildă, o chitanță de plată a unei sume de bani prin care se recunoaște o datorie este perfect valabilă, chiar dacă nu se indică în chitanță cauza obligației.

Pentru aceste motive și Codul nostru civil, întocmai ca sursele sale de inspirație(7) stipulează expres că un contract este perfect valabil chiar și atunci când cauza nu este expres prevăzută. Pe cale de consecință, în ceea ce privește proba cauzei contractului, legea prezumă atât existența cât și valabilitatea cauzei, prezumția fiind însă una relativă. Prin urmare, cel care invocă inexistența (inclusiv falsitatea) cauzei sau nevalabilitatea cauzei, trebuie să dovedească aceste vicii ale actului juridic defăimat, jurisprudența noastră dar și cea franceză fiind consecvente sub acest aspect(8).

Evident, fiind vorba despre un fapt juridic, dovada inexistenței cauzei (sau, după caz, dovada cauzei ilicite ori imorale) se poate face prin orice mijloc de probă, inclusiv prin martori, chiar dacă este vorba despre un contract încheiat în formă autentică(9); între părți însă, dovada falsității cauzei poate fi probată numai prin înscris(10).

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...