Universul Juridic nr. 10/2016

Studiu complex asupra clauzei de inalienabilitate - limitare convențională a dreptului de proprietate
de Soltan Vasile

19 octombrie 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

În literatura juridică de specialitate, caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată au fost unanim recunoscute ca fiind trei la număr: caracterul absolut, exclusiv și perpetuu. Ținem să ne oprim la cel dintâi caracter pentru a face puntea de trecere către examinarea nemijlocită a subiectului demersului științific propus. Nu există un punct de vedere unitar în ceea ce privește caracterul absolut al dreptului de proprietate. Totuși, se acceptă că prin reținerea caracterului absolut se voiește demarcarea lui de toate celelalte drepturi reale. El este conceput ca expresia cea mai cuprinzătoare a conținutului unui drept subiectiv. Numai dreptul de proprietate este un drept real complet, deoarece este unicul astfel de drept care conferă titularului său exercițiul tuturor prerogativelor sale - posesia, folosința, dispoziția(1). Din paleta prerogativelor atribuite titularului dreptului de proprietate, ne oprim la atributul dispoziției care interesează în acest studiu. Dreptul de dispoziție constă în prerogativa proprietarului de a hotărî cu privire la soarta bunului său, atât din punct de vedere material, cât și din punct de vedere juridic. Ne interesează cel din urmă aspect. Prin dispoziția juridică se desemnează prerogativa de a înstrăina bunul care formează obiectul dreptului de proprietate, precum și de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altei persoane etc.

După ce am constatat că proprietarul se bucură de plenitudinea atributelor dreptului de proprietate, apare întrebarea dacă ar putea fi cumva proprietarul limitat în posibilitatea de a "valorifica" aceste atribute? Răspunsul este afirmativ, reieșind din limitele materiale și juridice (lege, uzanțe, act juridic, hotărâre judecătorească) ale exercitării dreptului de proprietate.

Am dedicat acest studiu limitelor convenționale (prin act juridic) a exercitării dreptului de proprietate - acele limitele în exercitarea dreptului de proprietate care sunt create prin voința părților - limite voluntare. In concreto,ne referim la clauza de inalienabilitate. Din acest punct de vedere, este de reținut că, potrivit art. 12 C. civ., oricine poate dispune de bunurile sale, dacă legea nu prevede în mod expres altfel. Or, dispozițiile art. 626-629 C. civ. pe care le vom analiza, se încadrează în ceea ce înseamnă "legea prevedere în mod expres altfel". Esența acestei clauze constă în faptul că prin convenție sau testament se poate interzice înstrăinarea unui bun, însă numai pentru o durată de cel mult 49 de ani și dacă există un interes serios și legitim. [art. 627 alin. (1) C. civ.].

Inițial, clauza a fost considerată ca lipsită de eficiență fără nicio distincție, apreciindu-se că este contrară principiului liberei circulații a bunurilor. De asemenea, se considera că ea apare ca fiind contrară ordinii publice, deoarece neagă caracterul esențialmente transmisibil al proprietății. Principiul apărării dreptului de proprietate privată și principiul liberei circulații a bunurilor se opuneau admisibilității clauzelor de inalienabilitate voluntară. Principiul libertății de voință pledează însă în favoarea admisibilității acestor clauze. Doar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, jurisprudența franceză - inițial - a admis valabilitatea unei astfel de convenții, cu condiția ca interdicția să fie temporară și justificată de protejarea unui interes serios și legitim (fapt reflectat și în actuala reglementare a clauzei de inalienabilitate în Codul civil francez). Într-un asemenea caz, regimul juridic al proprietății este modificat printr-o convenție, titularului revenindu-i un drept restrâns (merită subliniat în acest context că s-a admis însă fără nicio restricție validitatea promisiunii de a vinde, prin care proprietarul își restrânge de bunăvoie libertatea, asumându-și obligația de a înstrăina bunul unei anumite persoane).

Astfel, art. 626 C. civ. permite proprietarului să consimtă la limitarea dreptului său prin acte juridice, dacă nu încalcă ordinea publică și bunele moravuri.

Observam ca legiuitorul folosește sintagma de "clauza de inalienabilitate", fără a deosebi între simpla interdicție de înstrăinare, care are natura juridică a unei obligații de a nu face, corelativă unei creanțe, stipulată de părți în considerația persoanei, iar nu a bunului și inalienabilitatea propter rem propriu-zisă, care are în vedere bunul. Clauza de inalienabilitate presupune o indisponibilizare cu caracter real propter rem, care nu se confundă cu obligația personală de a nu face și nici cu obligația reala propter rem care presupune prestații pozitive, de a face. O clauza de inalienabilitate proper rem include în ea si obligația de a nu înstrăina corespunzătoarea unui drept de creanța, deoarece nu se poate explica altfel, posibilitatea stipulantului clauzei de a cere rezoluțiunea contractului inițial. Cu toate acestea, legiuitorul a avut in vedere în reglementarea art. 626-629 C. civ. inalienabilitatea cu caracter propter rem, deoarece numai aceasta poate fi stipulată atât într-un testament cât și într-un contract, în timp ce obligația personală de a nu înstrăina nu iși poate găsi locul decât într-un contract sinalagmatic. În aceste condiții, ori de câte ori într-un contract părțile fac referire la dispozițiile Codului civil referitoare la clauza de inalienabilitate, suntem în prezenta unei inalienabilități propter rem(2) .

Trebuie însă să adăugăm că, deși ca natură juridică această clauză este un element de indisponibilizare cu caracter real al bunului, în același timp, indisponibilizarea poate să aibă caracter absolut sau caracter relativ. Această înstrăinare poate să fie absolută - în sensul că nu poate înstrăina nimănui bunul respectiv sau poate avea caracter relativ - în sensul că se precizează că nu poate fi înstrăinat bunul unor anumite persoane sau că poate fi înstrăinat numai anumitor persoane.

Drept exemple de prevederi asemănătoare în alte Coduri civile, menționăm:

- Codul civil din Quebec, art. 1212 - Restricția exercitării dreptului de a dispune de un bun nu poate fi stipulată decât prin donație sau prin testament și că o asemenea clauză nu este validă decât dacă este temporară și justificată de un interes serios și legitim;

- Codul civil francez, art. 900-1 - clauzele de inalienabilitate care afectează un bun donat sau transmis prin legat nu sunt valabile dacă nu sunt temporare și justificate de un interes legitim. Dar, și în acest caz, donatarul sau legatarul poate fi autorizat judiciar să dispună de un bun dacă interesul care a justificat clauza a dispărut sau a apărut un interes mai important de protejat.

După cum vom observa în continuare, prevederile Codului civil român în această materie nu se detașează esențial de la prevederile celor din urmă Coduri. Odată fiind menționate aspectele introductive, justificarea clauzei și esența acesteia, trecem nemijlocit la analiza în detaliu a arhitecturii construcției clauzei de inalienabilitate.

Înțelesul termenului de "inalienabilitate"

Mai întâi de toate, considerăm necesară explicarea terminologiei folosite în reglementarea acestor prevederi. Or, ce presupune inalienabilitatea? Cu alte cuvinte, care este volumul interdicțiilor care "grevează" dobânditorul cu privire la bunul dobândit în proprietate? Vizează doar interdicția transferului dreptului de proprietate sau și dezmembrarea acestuia, precum și constituirea unui drept de ipotecă?

Din economia textului de la art. 627alin. (2) C. civ., care operează cu noțiunea de "interzicere de a înstrăina", se pare că această inalienabilitate ar prevedea interdicția de a transmite dreptul de proprietate, dar și de a ipoteca bunul. De ce și ipotecarea? Pentru că ipoteca este un drept real accesoriu asupra unui bun imobil al debitorului, care conferă creditorului ipotecar neplătit la scadență dreptul de urmărire a imobilului în mâinile oricui s-ar afla, dreptul de a-i cere scoaterea bunului la vânzare silită și dreptul de a fi plătit cu preferință din prețul astfel obținut. Într-un final, dacă s-ar admite vânzarea silită a bunului, asta ar însemna că se lipsește de conținut clauza de inalienabilitate. Totuși, ipotecarea unui bun afectat de o inalienabilitate voluntară va fi posibilă numai în situația ipotecii asupra unui bun viitor, urmând să producă efectele numai din momentul încetării efectelor clauzei de inalienabilitate. Ne permitem această afirmație reieșind din prevederile art. 2351 alin. (2) care prevede că ipotecarea bunurilor inalienabile sau insesizabile va fi valabilă ca ipotecă asupra unui bun viitor, în situațiile în care bunul în cauză este afectat de o inalienabilitate sau insesizabilitate convențională.

Fiind clarificate aceste din urmă chestiuni, rămâne să vedem dacă clauza de inalienabilitate acoperă și interdicția de a constitui dezmembrăminte ale dreptului de proprietate? În doctrină, s-a ajuns la concluzia că interdicția de a înstrăina dreptul de proprietate implică și interdicția de a-l dezmembra, cu excepția cazului în care constituitorul a prevăzut aceasta posibilitate sau își dă ulterior acordul(3). Prin urmare, atâta timp cât constituitorul nu "acordă dreptul" dobânditorului de a constitui dezmembrăminte, acesta nu o va putea face. În caz contrar, vor surveni sancțiunile pentru nerespectarea clauzei de inalienabilitatea pe care le vom examina mai târziu. Cu atât mai mult, aceste concluzii sunt aplicabile clauzei de inalienabilitatea subînțelese pe care o vom examina în continuare. Or, întrucât ceea ce urmărește beneficiarul promisiunii de a contracta, este de fapt, prezervarea dreptului de proprietate în patrimoniul celui care s-a obligat să-l transmită în forma în care acesta exista la momentul asumării obligației prin promisiunea bilaterală de a contracta. Or, credem că viitorul dobânditor nu va mai fi interesant în dobândirea unul bun ipotecat sau asupra căruia au fost constituite dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.

Drept concluzie la cele menționate, s-a indicat pe bună dreptate că interdicția de a înstrăina dreptul de proprietate implică și interdicția de a-l dezmembra, cu excepția cazului în care constituitorul a prevăzut această posibilitate sau își dă ulterior acordul. Altfel, s-ar realiza, ca și în cazul constituirii unei ipoteci, pe cale indirectă, ceea ce nu s-ar putea realiza pe cale directă. Rațiunea pentru care nu se poate constitui o ipotecă asupra unui bun indisponibilizat subzistă și în situația dezmembrării dreptului de proprietate(4).

Mecanismele juridice de constituire a clauzei de inalienabilitate

Din economia art. 627 alin. (1) C. civ., rezultă că o asemenea clauză poate fi cu succes înserată într-o convenție sau testament.

A. Interdicția stipulată în convenție.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...