Universul Juridic nr. 6/2015

Executarea ordinului de serviciu (din perspectiva dreptului muncii). Propuneri de lege ferenda
de Vidat Ana

09 iunie 2015

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

I. Aspecte introductive

A). În oricare dintre formele sale, răspunderea juridică - inclusiv cea reglementată de legislația muncii - decurge din ideea de responsabilitate socială - firească în orice societate, independent de tipul său(1).

Răspunderea juridică poate fi angajată numai dacă sunt întrunite elementele constitutive ale faptei ilicite. Dar, pe lângă aceste circumstanțe care conduc la gradarea sancțiunii, prezintă interes și acele împrejurări speciale pe care, în principiu, legislația muncii nu le reglementează de sine-stătător și specific(2) și care au ca urmare înlăturarea caracterului ilicit al faptei - deși, în materialitatea ei, aceasta este prejudiciabilă(3).

Precizarea împrejurărilor extrinseci faptei, care constituie cauze de exonerare (de nerăspundere), implică o operațiune de coroborare a normelor în materie(4) din Codul civil(5) (dreptul comun), din Codul penal(6) cu cele din Codul muncii(7) - în măsura în care sunt compatibile cu specificul raportului juridic de muncă.

B). În cele ce urmează vom analiza o formă specifică a executării unei obligații de către salariat - respectiv, executarea ordinului de serviciu.

a). Așa cum am arătat, legislația muncii nu a recurs la statuarea generală, expresă a cadrului juridic privind această problemă. Relevant pentru studiul de față este faptul că executarea ordinului de serviciu nu cunoaște o reglementare unică nici la nivelul Organizației Internaționale a Muncii, nici la nivelul Uniunii Europene(8).

Ca urmare, pentru soluționarea situațiilor care se ridică în practică, trebuie să se utilizeze normele din dreptul comun (dreptul civil) și cele din materie penală.

În acord cu prevederile art. 1364 C. civ., îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să își dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârșite în asemenea împrejurări.

Art. 21 alin. (1) C. pen. prevede că este justificată(9) fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta. Conform

art. 21 alin. (2) C. pen., este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală(10) .

Prin prevederile amintite, art. 21 alin. (1) C. pen. vizează un drept sau o obligație impusă de lege (iar nu și de un alt izvor de drept), în timp ce art. 21 alin. (2) din același act normativ se referă și la o obligație impusă de autoritatea competentă în forma prevăzută de lege(11) . În cea de-a doua ipoteză [art. 21 alin. (2) ] se integrează, în opinia noastră, și ordinul dat salariatului de către angajator (sau de către un alt șef ierarhic)(12) .

b). Din perspectiva legislației muncii, salariatului îi revine obligația de a respecta ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici - în caz contrar, putând fi întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare [art. 247 alin. (2) C. mun.]. Mai mult, conform art. 40 alin. (1) lit. c) C. mun., angajatorului îi este recunoscut dreptul de a da dispoziții cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalității lor.

Apare, astfel, evident că executarea ordinului de serviciu(13) nu reprezintă altceva decât îndeplinirea unei obligații legale ce revine persoanei încadrate ca urmare a încheierii contractului individual de muncă - această îndatorire fiind în strânsă corelație cu subordonarea și asigurarea disciplinei în muncă(14).

C). Executarea ordinului de serviciu, fiind de esența disciplinei muncii, este de la sine înțeles că respectarea lui, în principiu, are caracter licit și, pe cale de consecință, nu poate atrage răspunderea juridică(15).

Se impun, însă, unele precizări și circumstanțieri în cazul executării unui ordin de serviciu nelegal sau neoportun (greșit, netemeinic) care, firește, atrage și prejudicierea angajatorului.

a). Așa cum am arătat, conform art. 40 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 247 alin. (2) C. mun., salariatului îi revine îndatorirea de a respecta numai ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici. Per a contrario, după cum s-a arătat și în doctrina juridică de dreptul muncii(16) , executarea unui ordin de serviciu vădit ilegal, emis cu încălcarea normelor juridice privind competența organului emitent, conținutul și forma ordinului respectiv, nu-l exonerează pe salariat de răspundere disciplinară. Tot caracter vădit ilegal are și un ordin al superiorului ierarhic prin care salariatul ar fi oprit să-și execute o obligație care îi incumbă ex lege.

Pe cale de consecință, apreciem că vinovăția sau nevinovăția salariatului executant se apreciază în funcție de faptul dacă ilegalitatea ordinului primit era vădită sau nu. Evidenta ilegalitate se apreciază de la caz la caz, în funcție de o serie de factori, cum ar fi, spre exemplu: postul deținut de salariatul în cauză; dacă prin natura postului ocupat putea în mod evident să-și dea seama dacă ordinul este sau nu legal; nivelul de pregătire profesională a celui în cauză; atenționări anterioare cu privire la nelegalitatea unor alte dispoziții primite(17) etc.

b). O altă problemă este aceea a eventualității angajării răspunderii juridice în cazul în care s-a primit un ordin care, formal, este legal, dar, în fond, prin efectele posibile, apare ca inoportun.

În principiu, salariatul nu este obligat să aprecieze el, singur, oportunitatea unui ordin primit; răspunderea, într-un astfel de caz, operează în sarcina celui care a dat, culpabil, ordinul prin ipoteză inoportun(18). Cu toate acestea, acei salariați, care au ca obligație de serviciu să verifice oportunitatea anumitor cheltuieli sau operațiuni, răspund disciplinar și în ipoteza în care execută un ordin vădit inoportun (cum ar fi, spre exemplu, contabilii-șefi cu privire la cheltuielile materiale, bănești; ofițerii de credit ș.a.)(19).

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...