Universul Juridic nr. 5/2017

Reformă și antireformă în învățământul juridic românesc
de Les Ioan

14 mai 2017

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Aprecieri generale

În orice societate, dar cu deosebire în cele organizate pe baza principiilor ce guvernează statul de drept, învățământul juridic joacă un rol primordial, lucru explicabil în considerarea aportului pe care absolvenții facultăților de drept îl pot aduce în apărarea drepturilor cetățenilor și a valorilor democratice. De aceea învățământul juridic, în general, trebuie să beneficieze de structuri instituționale corespunzătoare și de un personal didactic dăruit carierei universitare.

Asemenea imperative nu pot fi realizate fără o bază legislativă de natură a genera realizarea unei activități didactice și de cercetare științifică de înalt nivel academic. Fără îndoială că legiuitorul român nu a manifestat lipsă de interes în realizarea unui cadru juridic modern pentru învățământul universitar. Însăși Constituția din anul 1991 a consacrat unele dispoziții importante privitoare la învățământul superior. Astfel, potrivit art. 32 alin. (1) din legea fundamentală, învățământul în România este asigurat și prin "învățământul superior". Pe de altă parte, potrivit art. 32 alin. (5) din Constituție: "Învățământul de toate gradele se desfășoară în unități de stat, particulare și confesionale, în condițiile legii". Aceste dispoziții legale au constituit fundamentul juridic al înființării și dezvoltării învățământului universitar privat, alături de cel de stat.

Referirile noastre, în cadrul acestor preliminarii, la legea fundamentală nu poate face abstracție nici de prevederile art. 32 alin. (6), text potrivit căruia "autonomia universitară este garantată". Toate aceste dispoziții constituționale sunt deosebit de importante și ele au marcat o schimbare fundamentală de viziune asupra învățământului universitar.

Fără îndoială că deschiderea învățământului superior spre instituții private și garantarea autonomiei universitare sunt paradigme esențiale ale unui învățământ universitar modern. Într-adevăr, învățământul privat este o alternativă importantă la învățământul de stat, iar autonomia universitară este un principiu general admis în societățile democratice. Asemenea valori nu pot fi contestate cu titlu de principiu. Ele trebuie să aibă însă o limită naturală. În opinia noastră, recunoașterea dreptului de a constitui instituții de învățământ privat nu înseamnă în niciun caz suprimarea sau diminuarea rolului învățământului de stat. De asemenea, autonomia universitară nu trebuie înțeleasă într-o manieră care să conducă la arbitrariu sau la instituirea unor modele cu standarde diferite de calitate. Legislația actuală păstrează, din punct de vedere normativ, unele pârghii de control al activității desfășurate în unitățile de învățământ superior în favoarea unor instituții centrale. Calitatea în învățământul superior tinde să fie asigurată și printr-un organism specializat: ARACIS (Agenția Națională de Asigurare a Calității în Învățământul Superior).

În temeiul dispozițiilor constituționale, în țara noastră s-a instituit și un cadru juridic important în domeniu. Iar în acest context se cuvine să amintim Legea nr. 1 din 5 ianuarie 2011 a educației naționale(1) . Legea educației naționale a suferit, de la data intrării sale în vigoare, un număr important de modificări(2) , ceea ce demonstrează lipsa de consistență a unora dintre reglementările în materie, precum și "viziunea" într-o permanentă schimbare a legiuitorului. De altfel această lege a fost adoptată prin asumarea răspunderii guvernului, și nu în cadrul unei proceduri parlamentare obișnuite și care să genereze opțiuni diferite, discuții parlamentare și soluții viabile.

Modul de asigurare a calității în învățământul superior este reglementat prin prevederile Legii nr. 1/2011 și ale O.U.G. nr. 75 din 12 iulie 2005, aprobată prin Legea nr. 87 din 10 aprilie 2006(3) . Acest din urmă act normativ cuprinde un ansamblu de principii și proceduri administrative de natură a garanta calitatea în învățământul universitar, indiferent de profilul și natura instituțiilor de învățământ.

Obiectivul fundamental al reglementărilor menționate, dar și al altor norme conexe celor evocate, nu poate fi altul decât acela de a asigura un învățământ superior de calitate. Această idee este postulată, în primul rând, de Legea educației naționale nr. 1/2011, care în art. 3 precizează că în temeiul principiului calității "activitățile de învățământ se raportează la standardele de referință și la bune practici naționale și internaționale".

De asemenea, dispoziții de o importanță cardinală în legătură cu promovarea de către legiuitor a principiului calității în învățământul superior sunt consacrate și în O.U.G. nr. 75/2005, care în primul său articol precizează că obiectul acestei reglementări este tocmai "asigurarea calității educației". De remarcat faptul că potrivit art. 5 din O.U.G. nr. 75/2005 calitatea educației constituie "o prioritate permanentă pentru orice organizație furnizoare de educație, precum și pentru angajații acesteia" [art. 5 alin. (1) ]. Calitatea este nu doar un obiectiv major al legislației în materie, ci și un "criteriu fundamental de finanțare din surse publice a educației" [art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 75/2005]. În cadrul acestor sublinieri normative mai notăm că potrivit art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 75/2005, furnizorii de educație trebuie să "funcționeze astfel încât prin calitatea activității să satisfacă încrederea publică, iar învățământul să se afirme ca bun public".

Principiile evocate de legislația noastră sunt deosebit de generoase și evocă, fără putință de tăgadă, dorința legiuitorului de a contribui la afirmarea în țara noastră a unui învățământ superior de calitate și care să aducă servicii importante societății românești, conform cu interesele naționale și cu imperativele implicate de progresul social și economic contemporan.

Referirea legiuitorului la învățământ ca "bun public" reprezintă o idee extrem de generoasă și care ar trebui nu doar afirmată, ci mai mult valorizată în plan practic. Iar aceasta cu atât mai mult cu cât și Legea educației naționale, în art. 2 alin. (7), proclamă învățământul ca "prioritate națională".

La o analiză cu caracter extrem de general am putea aprecia că avem în domeniul învățământului o legislație ireproșabilă. Desigur că este dificil să vorbim de o legislație perfectă într-un domeniu sau altul, căci viața ne poate demonstra doar în anumite limite temporale viabilitatea ori corectitudinea unor soluții legislative. Astfel, credem că și în domeniul învățământului unele îmbunătățiri normative sunt posibile și chiar dezirabile. În pofida acestei constatări nu putem să nu observăm și unele carențe sau imperfecțiuni. De altfel, astfel cum am precizat deja, Legea educației naționale a fost adoptată în cadrul unei proceduri de asumare a răspunderii, procedură constituțională, dar care generează adeseori soluții forțate și care nu se bucură de un consens mai larg al parlamentarilor, căci asemenea reglementări sunt adoptate uneori nu datorită calităților lor extraordinare, ci mai cu seamă pentru a evita o criză guvernamentală ori a forța o anumită normativizare.

Frecventele modificări ale Legii educației naționale demonstrează fragilitatea acestei reglementări și faptul că soluțiile propuse inițial nu au fost cele mai potrivite. Din păcate această realitate nu se regăsește, astfel cum am remarcat, numai într-un anumit domeniu normativ, ci în foarte multe alte sfere de activitate supuse normativizării legislative. Ar fi suficient să ne referim poate doar la domeniul de reglementare supus Codului fiscal. Dar ar fi nedrept să ne referim, chiar și în cadrul acestor preliminarii, doar la un domeniu atât de sensibil, căci și "marile coduri" beneficiază din belșug de asemenea "calități".

Iar aceasta în condițiile în care Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative dispune că proiectele de acte normative trebuie să instituie reguli "necesare, suficiente și posibile, care să conducă la o cât mai mare stabilitate și eficiență legislativă" [art. 6 alin. (1) ]. Or, realitatea juridică românească este departe de a fi în concordanță cu imperativul anterior menționat și care nu este unul exclusiv al legiuitorului român. Dar poate instabilitatea legislativă, remarcată și printr-o recentă decizie de neconstituționalitate (decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015), nu este doar o boală românească, de vreme ce și un celebru romancier francez remarca că legile se schimbă în țara sa mai frecvent decât caii la poștalion.

Indiferent însă de calitatea actelor noastre normative din domeniul învățământului problema esențială nu este însă una legată de procesul de normativizare, ci cu deosebire de cel de punere în aplicare a reglementărilor în vigoare și de corectitudinea cu care cei responsabili se raportează la acestea.

Demersul nostru nu-și propune să realizeze atât o analiză exhaustivă a actelor normative menționate mai sus, ci doar să formuleze unele aprecieri privitoare la situația învățământului juridic românesc și să sugereze unele soluții indispensabile. Acest demers pornește de la constatarea că învățământul universitar, în general, și cel juridic, în special, traversează o perioadă de criză fără precedent în istoria modernă a națiunii noastre. Constatarea este evident una cu caracter personal, căci în birourile parlamentare și guvernamentale, dar și în mediul academic, pot exista și puncte de vedere contrare. Nouă ni se pare însă că în prezent calitatea învățământului universitar se află în perioada sa cea mai nefastă.

Reformele din învățământ sunt departe de a-și fi atins scopul urmărit de legiuitor și dorit de societatea românească. În ultimele două decenii am asistat la o deteriorare manifestă a calității învățământului românesc, și aceasta în pofida procedurilor și instituțiilor create pentru asigurarea calității. O constatare elementară, chiar dacă este greu de recunoscut, este aceea că azi calitatea învățământului este mult mai redusă decât în urmă cu mai bine de două decenii. Explicațiile sunt multiple, dar nu este nici locul și nici contextul în care ele ar trebui să fie identificate în totalitate. În opinia noastră, principalele cauze ale actualei crize din învățământ superior trebuie căutate în unele deficiențe ale modului de organizare și de gestionare a managementului universitar, precum și în calitatea resurselor umane.

Unele dintre problemele cu care se confruntă învățământul juridic românesc au fost semnalate totuși în mediile universitare. În urmă cu câțiva ani am realizat și noi o sumară analiză a problemelor cu care se confruntă învățământul juridic românesc(4). Dar, în pofida adoptării unei noi Legi a educației, evoluțiile ulterioare au fost departe de a fi spectaculoase. Dimpotrivă, în pofida tuturor eforturilor normative și instituționale realizate învățământul juridic românesc este departe de a evolua în direcția dorită. Este și motivul care ne-a determinat să exprimăm unele opinii în legătură cu prezentul și viitorul învățământului juridic românesc.

2. Învățământul juridic de stat versus învățământul juridic particular

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...