Universul Juridic nr. 5/2016

Fundamentarea răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție
de Draghici Pompiliu

11 mai 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Răspunderea civilă, ca și una dintre cele mai importante manifestări ale răspunderii juridice, constă într-un raport de obligații în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare(1) . Aceasta este o categorie fundamentală a dreptului civil și, în același timp, o instituție deosebit de largă și complexă(2) , fiind alcătuită din totalitatea normelor de drept prin care se reglementează obligația oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia de fapta sa extracontractuală sau contractuală, faptă pentru care este chemată de lege să răspundă. Răspunderea civilă, prin principiile sale, prin condițiile pe care se întemeiază și prin funcțiile ei, constituie dreptul comun în materie de răspundere patrimonială, contribuind la ocrotirea drepturilor subiective și intereselor legitime ale tuturor persoanelor fizice și juridice. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție aparține răspunderii civile delictuale care permite ca, în situații anume prevăzute de lege, persoana să fie ținută să repare un prejudiciu cauzat fie prin fapta altei persoane, fie de lucruri sau animale aflate sub paza sa juridică. În actualul Cod civil, răspunderea pentru fapta altuia este reglementată atât în cadrul capitolului destinat răspunderii civile delictuale, în cuprinsul dispozițiilor art. 1.372 - 1.374 C. civ., cât și în materia răspunderii civile contractuale (capitolul destinat executării silite a obligațiilor), mai exact în cuprinsul dispozițiilor art. 1.519 C. civ. privind răspunderea pentru fapta terților.

Potrivit art. 1.372 alin. (1) C. civ.: "cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicție(3) răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă persoane". Din această reglementare înțelegem că orice persoană, fizică sau juridică, poate răspunde civil în locul minorului sau interzisului judecătoresc; noțiunea de supraveghere este privită în sens larg, circumscrisă activităților cu caracter continuu de educare, îndrumare, responsabilizare, ocrotire și control; persoana autorizată legal, judiciar sau convențional cu exercitarea autorității părintești sau a supravegherii va răspunde direct pentru activitățile prejudiciabile săvârșite de autorul lipsit de capacitate legală deplină de exercițiu; răspunderea celor obligați a supraveghea un minor sau o persoană pusă sub interdicție subzistă și în cazul în care făptuitorul nu răspunde pentru fapta proprie, întrucât nu are discernământ [art. 1.372 alin. (2) C. civ.]; victima păgubită va dovedi fapta ilicită, existența prejudiciului, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, fiind scutită însă de proba culpei făptuitorului. În favoarea persoanelor ținute la supraveghere, operează art. 1.372 alin. (3) C. civ. Dacă deținătorii autorității asupra minorului sau interzisului judecătoresc demonstrează că nu ar fi putut împiedica fapta prejudiciabilă, nu se poate angaja contra lor răspunderea civilă în condițiile art. 1.372 alin. (1) C. civ. Cum vom vedea, detaliat, în cele ce urmează, formularea legiuitorului, utilizată în alin. (3) al art. 1.372 C. civ., constituie un element foarte important în stabilirea naturii răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție. Legiuitorul a impus, totuși, restricții suplimentare pentru persoanele care exercită autoritatea părintească. Astfel, în cazul părinților, funcționarea cauzei exoneratoare de răspundere este condiționată de inexistența oricărei culpe părintești în ceea ce privește educația și formarea morală a minorului. Prin urmare, pentru a evita angajarea răspunderii civile, părinții trebuie să demonstreze intervenția unei cauze străine, constând în fapta victimei sau fapta unui terț, față de care nu sunt ținuți să răspundă.

A. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție, formă a răspunderii obiective

În doctrina și literatura de specialitate, anterioare actualului Cod civil, determinarea fundamentului răspunderii părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori s-a făcut diferit în funcție de modul în care au fost corelate sau nu dispozițiileart. 1000 alin. (2) vechiul C. civ., cu dispozițiile art. 101 alin. (2) C. fam. din 1956. Inițial, atât literatura de specialitate, cât și practica instanțelor de judecată au pornit de la premisa că răspunderea părinților se fundamentează pe nerespectarea obligației de a exercita supravegherea asupra copiilor minori(4) .

Opinia în discuție prezenta dezavantajul că nu corela dispozițiile art. 1000 alin. (2) C. civ. din 1864 care afirma principiul răspunderii părinților pentru faptele copiilor lor minori, cu dispozițiile art. 101 alin. (2) C. fam. din 1956 care reglementa această răspundere, ajungându-se la concluzia eronată că aceștia nu răspund decât în temeiul unei prezumții de culpă din lipsa de supraveghere a minorilor. Or, în acest mod, răspunderea părinților era restrânsă nejustificat, fiind ignorată situația victimei care trebuie să dovedească culpa proprie a părinților în educarea copiilor lor minori, lucru care era foarte dificil.

Pornindu-se de la dispozițiile art. 101 alin. (2) C. fam. din 1956, conform cărora părinții "sunt obligați să crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestora, potrivit cu însușirile lui (...), spre a-l face folositor colectivității", atât în doctrină, cât și în practică a fost reașezat fundamentul prezumției de culpă a părinților. S-a opinat(5), astfel, că părinții răspund atât pentru lipsa de supraveghere a copilului, cât și pentru neîndeplinirea obligației de a asigura educarea acestuia.

În practică, această concepție și-a găsit aplicarea pentru prima dată prin Decizia nr. 4 a Tribunalului Suprem din 17 ianuarie 1977, fiind consacrată definitiv prin Decizia nr. 18 din 15 martie 1982(6) . În prezent, întreaga doctrină interpretează dispozițiile art. 1.372 C. civ. ca și izvor al răspunderii obiective întemeiate pe ideea asumării riscului aferent exercitării unei relații de autoritate asupra autorului faptei ilicite prejudiciabile. Privită din punct de vedere istoric, nu este însă o concepție nouă, ea fiind preluată din doctrina și jurisprudența franceză.

În acest sens, menționăm că, potrivit legislației franceze, anterioară anului 1960, răspunderea părinților pentru faptele prejudiciabile ale copiilor avea ca suport juridic prezumția de culpă. Legea prezuma că părinții sunt vinovați și responsabili, întrucât nu au supravegheat suficient sau nu au educat corespunzător copiii-autori ai unor fapte dăunătoare altora. Ulterior, pe măsură ce a trecut timpul și moravurile societății au evoluat în direcția diminuării severității părintești, răspunderea civilă a părinților pentru faptele ilicite săvârșite de copiii lor a fost privită ca o garanție, fondată pe ideea de solidaritate familială. Actualmente, ca urmare, îndeosebi, a hotărârii judecătorești pronunțate în februarie 1997 în cauza Bertrand(7), jurisprudența franceză a transformat răspunderea civilă a părinților într-o răspundere de plin drept, întemeiată pe ideea de pază a altuia, obiectivă(8), fiind angajabilă chiar și în lipsa culpei autorului faptei ilicite.

Prin dispozițiile art. 1.372 alin. (2), redactorii Codului civil au statuat că răspunderea celor obligați a supraveghea un minor sau o persoană pusă sub interdicție subzistă și în cazul în care făptuitorul nu răspunde pentru fapta proprie, întrucât nu are discernământ. În atare împrejurare, în care făptuitorul, minor sau interzis, nu are discernământ, antamarea răspunderii celui chemat în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești să supravegheze apare ca o răspundere străină de culpă, ceea ce înseamnă că redactorul Codului a avut în vedere să stabilească o răspundere obiectivă. În favoarea acestui raționament sunt și dispozițiile art. 1.372 alin. (3) C. civ. conform cărora cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedește că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă.

Privitor la dovada pe care o poate face cel obligat la supraveghere, în vederea exonerării de răspundere, este evident că aceasta este o cauză străină care poate consta în fapta victimei sau fapta unei terțe persoane. Pe cale de consecință, exonerarea de răspundere nu este fundamentată pe existența sau inexistența vinovăției persoanei răspunzătoare, ci pe baza unor cauze străine. Dacă în Codul civil din 1864, legiuitorul stabilea în art. 1000 alin. (5) că, tatăl și mama, institutorii și artizanii sunt apărați de responsabilitate, dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil, apare ca evident că redactorii actualului Cod au urmărit să înlăture situația profund inechitabilă în care părinții ar fi făcut dovada că au supravegheat, au educat corespunzător copilul, lăsând astfel victima complet nedespăgubită. Prin urmare, în condițiile în care exonerarea de răspundere intervine numai în cazurile amintite mai sus, pentru identitate de rațiune juridică, apare ca evident că suntem în prezența unei răspunderi obiective, în virtutea căreia, cel obligat la supraveghere răspunde direct și independent de minor sau persoana interzisă, în raport de calitatea și de legătura cu autorul prejudiciabil. Precum s-a statuat și în doctrină(9) , răspunderea obiectivă pentru fapta altuia, pe temeiul unei garanții în favoarea victimei, nu are a fi asimilată fideiusiunii, în condițiile în care celor implicați nu le este recunoscut dreptul de a invoca beneficiul de diviziune ori cel de discuțiune. În realitate, similitudinea între fideiusiune și răspunderea pentru fapta altuia constă în ideea de garanție prezentă, în forme specifice, în cazul tuturor tipurilor de răspundere indirectă.

Modificarea art. 1.372 alin. (3) C. civ., prin Legea nr. 71/2011, în sensul completării cu teza finală a textului, conform căruia "în cazul părinților sau, după caz, al tutorilor, dovada se consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care și-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exercițiul autorității părintești", ar apărea că vine în contradicție cu dispozițiile anterioare, deoarece pe terenul probațiunii fapta copilului trebuie să constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care părinții sau, după caz, tutorele, și-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exercițiul autorității părintești. Este evident că aceste cauze nu pot fi decât cele indicate la art. 1.351 - 1.352 C. civ.

Literatura de specialitate(10) a analizat problema persoanei în raport cu care trebuie examinată cauza exoneratoare de răspundere. În acest sens, s-a considerat că, în condițiile în care cauza străină este menită a-l împiedica pe cel obligat la supraveghere de la executarea obligațiilor sale, cauza exoneratoare va trebui să se interpună faptei supraveghetorului și celei a supravegheatului, înlăturând, astfel, raportul de cauzalitate.

Operând o disjuncție între părinți și tutori și celelalte persoane chemate să răspundă, reglementarea în discuție devine prolixă, generând neajunsuri în interpretarea care trebuie dată asupra fundamentului acestui tip de răspundere pentru fapta altei persoane, putând să ducă la antamarea discuțiilor asupra prezumțiilor de culpă vehiculate anterior în doctrină. De altfel, sunt autori(11) care au precizat că, deși răspunderea părinților și tutorilor ar trebui să fie obiectivă, nu pot fi de acord cu opinia potrivit căreia înlăturarea răspunderii acestora este posibilă doar pe terenul raportului de cauzalitate, prin dovedirea altei cauze a prejudiciului, aducând ca argument faptul că, atunci când legiuitorul a înțeles să stipuleze situații de răspundere obiectivă, a folosit, de obicei, sintagma "independent de orice culpă" (art. 1.375, 1.376 C. civ.) și a precizat expres ca și singure cauze exoneratoare fapta victimei înseși, fapta unui terț, forța majoră (stipulate de art. 1.380). Observațiile autorului citat sunt pertinente, deoarece, așa cum, de altfel, acesta arată în continuarea analizei sale, dacă legiuitorul avea intenția să instituie în mod expres o astfel de situație și pentru răspunderea părinților și tutorilor avea modalități mai clare de a o face decât prin formularea "numai dacă dovedește că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă". Drept urmare, nu putem decât să fim de acord cu faptul că, în ceea ce privește răspunderea părinților și tutorilor, legea lasă expres posibilitatea unei probe contrare ce face ca răspunderea lor să fie întemeiată pe o prezumție relativă de culpă.

Rămâne, așadar, un deziderat doctrinar justificat din punct de vedere al utilității sociale opinia că și în acest caz am fi în prezența unei răspunderi obiective, deziderat care urmează însă să fie consacrat, dacă va fi însușit și în practica instanțelor de judecată.

*Articol extras din Revista de Științe Juridice, supliment pe anul 2015, editată de Facultatea de Drept din Craiova în colaborare cu Edit. Universul Juridic - editor executiv Lucian Săuleanu.

(1) L. Pop, Răspunderea civilă. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Universitatea Babeș-Bolyai, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 152.

(2) A se vedea, I. Albu, I. Ursa, Răspunderea civilă pentru daune morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 23.

(3) În doctrină, s-a exprimat opinia conform căreia, în realitate, art. 1.372 C. civ. are doar rolul de a nominaliza persoanele care, raportat la calitatea pe care o au, sunt chemate să repare prejudiciul provocat prin fapta unui minor sau a unui interzis, între a repara un prejudiciu și a răspunde nefiind o echivalență de sens. Pentru a argumenta această diferență de conținut juridic s-a oferit exemplul art. 1.349 C. civ. care, la alin. (2), prevede că "cel care, având discernământ, încalcă această datorie, răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", pentru ca la alin. (3) să statueze că, "în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia (...) ". Diferența dintre a răspunde și a repara este semnificativă, în timp ce primul concept desemnează o asumare a urmărilor cauzate de fapta proprie, cel de-al doilea, cu referire la răspunderea pentru prejudiciul cauzat de alții, se referă strict la executarea unei obligații, de natură legală sau convențională, de către persoanele desemnate prin normă legală sau contractuală, în considerarea unor calități speciale. În acest sens, a se vedea, S. Neculaescu, Izvoarele obligațiilor în Codul civil, art. 1164-1395, Ed. C.H. Beck, București, 2013, pp. 691, 692.

(4) V. Loghin, Responsabilitatea civilă a părinților pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori, în L.P. nr. 6/1956, p. 667. În același sens, a fost și practica instanțelor de judecată, Trib. Suprem, Decizia nr. 1777/1976 (nepublicată); S. Ghimpu, S. Grossu, Capacitatea și reprezentarea persoanelor fizice, în R.P.R., Ed. Științifică, București, 1960, pp. 139, 140.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...