Universul Juridic nr. 4/2016

Considerații generale privind drepturile reale corespunzătoare proprietății publice
de Negrut Vasilica

26 aprilie 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Introducere

Dreptul de proprietate publică are o deosebită importanță în dezvoltarea economică și socială a României, întrucât, pe de o parte, acest drept aparține unor subiecte de drept care organizează însăși viața socială dintr-un stat, iar pe de altă parte, poartă asupra unor bunuri care interesează întreaga societate(1).

Codul civil, în art. 858, definește proprietatea publică ca fiind "dreptul de proprietate ce aparține statului sau unei unități administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declarația legii sunt de uz ori de interes public, cu condiția să fie dobândite prin unul din modurile prevăzute de lege".

Dincolo de disputele teoretice legate de includerea în Codul civil a prevederilor referitoare la proprietatea publică(2) , în doctrina administrativă actuală se subliniază că "o antinomie între drept real principal asupra domeniului public și dezmembrământ al proprietății publice este o eroare"(3) . Prin urmare, fie se admite că nu se pot constitui drepturi reale pe domeniul public, fie se admite ideea contrară, acceptând anumite dezmembrăminte ale proprietății publice.

În literatura de specialitate(4) se fac și alte precizări legate de posibilitatea constituirii drepturilor reale pe domeniul public, precizări ce privesc, printre altele, revocabilitatea drepturilor reale administrative, considerându-se că revocarea acestor drepturi nu este și nu poate fi discreționară, neputându-se exercita decât la schimbările de afectațiune.

În dreptul public francez, domeniul desemnează ansamblul bunurilor colectivităților publice, dominat de principiul inalienabilității, supus unei protecții speciale(5). Codul general al proprietății persoanelor publice, intrat în vigoare la 1 iulie 2006, stabilește și excepții de la acest principiu. Una dintre sursele relativității principiului inalienabilității ține de legătura dintre noțiunile de inalienabilitate și afectațiune (pentru uz public sau pentru un serviciu public), în sensul că inalienabilitatea dispare când încetează afectațiunea(6). Potrivit art. L. 2111-1 din Codul general al proprietății persoanelor publice, "fac parte din domeniul public bunurile care sunt afectate uzului direct al publicului sau unui serviciu public, sub condiția, în acest ultim caz, ca ele să facă obiectul unui amenajament special"(7).

În doctrina juridică franceză se susține că proprietatea publică nu poate fi dezmembrată în favoarea altor subiecți de drept(8), aceasta fiind cu adevărat garantată dacă rămâne în deplina proprietate a colectivităților locale(9).

În această privință, jurisprudența franceză este fermă, în sensul că nu se pot constitui drepturi reale asupra domeniului public, întrucât s-ar încălca principiul inalienabilității. Ca efect indirect al inalienabilității, în doctrina franceză se menționează imprescriptibilitatea, interzicerea exproprierii domeniului public, precum și interzicerea dezmembrării proprietății publice(10).

2. Drepturile reale corespunzătoare proprietății publice

După cum se menționează în literatura de specialitate, atributele dreptului de proprietate publică sunt exercitate în mod indirect, atât de către stat, cât și de către unitățile administrativ-teritoriale, prin constituirea unor drepturi reale specific dreptului de proprietate publică sau prin închiriere(11).

Codul civil stipulează în art. 866 că "drepturile reale corespunzătoare proprietății publice sunt dreptul de administrare, dreptul de concesiune și dreptul de folosință cu titlu gratuit.".

Dreptul de administrare este definit ca fiind "acel drept real principal derivat, constituit printr-un act administrativ de autoritate, asupra unor bunuri care aparțin statului sau unităților sale administrativ-teritoriale, având ca titulari regiile autonome, prefecturile, autoritățile publice și instituțiile publice, în virtutea căruia titularul dreptului de administrare poate exercita atributele posesiei, folosinței și, în anumite limite, atributul dispoziției, cu respectarea dreptului de proprietate al titularului acestui drept"(12).

Dreptul de administrare a bunurilor domeniului public aparține, în conformitate cu art. 868 din Codul civil, regiilor autonome sau, după caz, autorităților administrației publice centrale sau locale și altor instituții publice de interes național, județean ori local.

Potrivit legii, regiile autonome se află în subordinea unui minister de resort sau a unei autorități publice locale(13), prin actul căreia a fost înființată și sub controlul căreia funcționează.

În conformitate cu art. 5 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său, iar în exercitarea dreptului de proprietate aceasta posedă, folosește și dispune, în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu ori culege fructele, după caz, pentru realizarea scopului pentru care a fost creată. Formularea din Legea nr. 15/1990 "regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său" are în vedere doar bunurile care au intrat în patrimoniul regiei cu titlu de proprietate, nu și bunurile care au intrat în patrimoniul acesteia cu titlu de administrare(14) . În cazul angajării răspunderii contractuale sau delictuale a regiei autonome, creditorii pot cere executarea silită numai asupra bunurilor din proprietatea regiei (art. 10 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 15/1993). De asemenea, se interzice regiilor autonome să constituie garanții de orice fel asupra bunurilor proprietate publică.

Regimul juridic al bunurilor aflate în patrimoniul regiilor autonome decurge din prevederile Ordonanței Guvernului nr. 15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea activității regiilor autonome. Astfel, bunurile proprietate publică: se evidențiază în mod distinct în patrimoniul regiei; în situațiile în care, conform legii, în patrimoniul regiilor autonome, reflectat în bilanț, nu sunt cuprinse bunurile proprietate publică, evaluarea, evidențierea si dimensionarea acestora se face extracontabil, conform normelor metodologice aprobate de Guvern; dacă regiile autonome se reorganizează ca societăți comerciale, bunurile proprietate publică nu vor putea fi aduse ca aport la capitalul social al societății comerciale rezultate (art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 15/1993); administrarea, de către regia autonomă, a bunurilor proprietate publică se face cu diligența unui bun proprietar; bunurile proprietate publică aflate în administrarea regiei autonome pot fi concesionate, în condițiile legii, sau închiriate; închirierea acestor bunuri pe o perioada mai mare de un an se aprobă de ministerul de resort (art. 5).

Discuțiile legate de natura juridică a dreptului de administrare sunt numeroase. Dacă anterior intrării în vigoare a Codului civil în doctrină se aprecia că dreptul de administrare are aceleași caractere juridice ca și dreptul de proprietate publică, respectiv este inalienabil, insesizabil și imprescriptibil(15), ulterior intrării în vigoare a Codului civil, unii autori au subliniat că "dreptul de administrare nu este-sau, cel puțin, nu ar trebui să fie-un drept real, chiar de natură administrativă, ci mai degrabă un mandat de drept public, administratorul exercitând, în numele și pentru titularul dreptului de proprietate publică prerogativele acesteia"(16). În susținerea acestei teorii, autorul are în vedere prevederile art. 868 alin. (2) din Codul civil, respectiv "Titularul dreptului de administrare poate folosi bunul și dispune de bunul dat în administrare în condițiile stabilite de lege și, dacă este cazul, de actul de constituire".

De asemenea, s-a susținut că dreptul de administrare este un drept real de natură administrativă, care nu dezmembrează dreptul de proprietate publică, deși este derivat din acesta. Prin urmare, dreptul de administrare nu este opozabil proprietarului, care-l poate revoca ori de câte ori interesul public o cere(17). Constituirea unor drepturi reale întemeiate pe dreptul de proprietate publică nu presupune o încălcare a principiului inalienabilității, întrucât nu suntem în fața unor acte de înstrăinare, ci a unor "modalități speciale de punere în valoare și de exploatare a bunurilor domeniului public".

În ce ne privește, considerăm că dreptul de administrare este un drept real, căruia i se aplică regimul juridic al dreptului de proprietate publică, fiind un drept inalienabil, imprescriptibil și insesizabil.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...