Universul Juridic nr. 7/2015

Încheierea contractului. Faza precontractuală. Negocierile (I)
de Popa Ionut Florin

21 iulie 2015

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Prolegomene. Legiuitorul român, în Secțiunea a 3-a, intitulată "Încheierea contractului", a Capitolului I din Titlul II ("Izvoarele obligațiilor") al Cărții a V-a ("Despre obligații"), a inclus în conceptul de "încheiere a contractului" atât elemente de fond legate de validitatea contractului, cât și elemente formale, legate de mecanismul propriu-zis de formare a acordului de voințe, adică de ofertă și acceptare.

Legiuitorul începe secțiunea dedicată formării contractului prin determinarea elementelor de validitate ale contractului (art. 1.179 C. civ.), care sunt considerate a fi(1) : capacitatea de a contracta, consimțământul părților, un obiect determinat și licit, o cauză licită și morală și, dacă este cazul, forma contractului. Mai departe, sunt prezentate reguli mai detaliate privitoare la fiecare element de validitate în parte. Întrucât condițiile de validitate ale contractului sunt, în principiu, aceleași cu ale oricărui act juridic și fac obiectul unei cercetări, în mod tradițional, separate în doctrina română(2) , ne vom ocupa în cele ce urmează numai de chestiuni aferente consimțământului necesar pentru formarea valabilă a contractului și, chiar și în această privință, ne vom rezuma (cu mici excepții) la ceea ce vom numi "consimțământul extern la încheierea contractului" sau "acordul extern", prin opoziție cu ceea ce am putea desemna ca "acordul intern de voințe"(3) . Este o distincție utilizată pentru finalități practice, astfel cum vom observa.

2. Acordul "intern" de voințe. Contractul presupune întâlnirea concordantă a două voințe juridice în scopul nașterii, modificării sau stingerii unui raport juridic. Întâlnirea celor două voințe presupune un proces complex, care implică numeroase detalii psihologice, pentru că, putem spune, se desfășoară în forul intern al părților contractului, printr-o analiză a importanței și necesității unui acord de voințe. La acest nivel al procesului de formare a contractului, numit, într-o importantă parte a dreptului comparat, "acord intern" de voințe, sunt relevante elementele de fond ale contractului - în special, cauza și consimțământul, dar și obiectul și capacitatea.

Cauza, ca motiv determinant al încheierii contractului (art. 1.235 C. civ.), constituie motorul nașterii acordului de voințe și, de aceea, trebuie să întrunească cerințele prevăzute de art. 1.236 C. civ.: să existe, să fie licită și morală, sub sancțiunea anulabilității contractului sau chiar a nulității absolute a acestuia - pentru ipotezele iliceității și imoralității cauzei comune a părților (art. 1.238 C. civ.).

Consimțământul la încheierea contractului, deși nu este definit de legiuitor, deducem că reprezintă manifestarea de voință în sensul încheierii unui contract(4) . Această manifestare de voință cunoaște un parcurs intern și unul extern. Parcursul intern al consimțământului constituie procesul de formare a voinței juridice. În acest sens, consimțământul trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză (art. 1.204 C. civ.). În legătură cu această latură internă a consimțământului trebuie să avem în vedere întreaga problematică a discernământului (art. 1.205 C. civ.) și pe aceea a viciilor de consimțământ - eroarea, dolul, violența și leziunea (reglementate de art. 1.206-1.224 C. civ.). Toate aceste aspecte presupun o analiză separată de care nu ne ocupăm în prezentul cadru.

3. Acordul "extern" de voințe. Consensul extern. Interesul nostru este atras, în această expunere, de parcursul extern al consimțământului, care reprezintă mecanismul formării "consensului extern" al părților. Această fază, așa-numită externă, pentru că indică părăsirea forului intern al fiecărei părți și manifestarea perceptibilă a voinței juridice, presupune exprimarea consimțământului într-o manieră suficientă pentru încheierea contractului. Această a doua fază desemnează, de fapt, două aspecte: a) faza negocierii contractului și b) mecanismul formării contractului prin întâlnirea ofertei și acceptării.

4. Determinarea fazei precontractuale. "Contractul se încheie prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta" [art. 1.182 alin. (1) C. civ.]. Legiuitorul sintetizează un adevăr simplu: încheierea contractului poate să aibă loc într-o manieră spontană (e.g., contractele de masă: achizițiile de consum), astfel încât cu greu se poate determina o eventuală fază precontractuală, care, de altfel, s-ar putea să nici nu fi existat sau, în orice caz, să prezinte un interes juridic restrâns(5) , sau într-o manieră complexă, precedată de negocieri, datorită obiectului contractului sau intereselor părților (e.g.: achiziția unei companii, contractele privind exploatarea unor resurse naturale, contractele industriale). În cel de-al doilea caz, de regulă, pe măsura creșterii complexității obiectului viitorului contract, sporește și intensitatea negocierilor prealabile încheierii acestuia(6) . Adesea, faza negocierii contractului este una îndelungată, marcată de diverse acte preparatorii care prefigurează structura și conținutul viitorului contract. O asemenea fază nu putea fi trecută cu vederea, astfel încât în actualul Cod civil regăsim mai multe texte care îi sunt dedicate.

Faza precontractuală poate să presupună o progresie sau regresie în ceea ce privește realizarea consensului contractual, în sensul că poate sau nu să ducă la încheierea unui contract. Indiferent de soluția finală a acestei etape, ea se desfășoară sub semnul libertății negocierilor, care este consacrată expres de art. 1.183 alin. (1) C. civ., cf. căruia: "părțile au libertatea inițierii, desfășurării și ruperii negocierilor și nu pot fi ținute răspunzătoare pentru eșecul acestora". Conturul libertății contractuale este dat de dreptul părților de a-și alege singure partenerii de negociere, de a întrerupe dezbaterile precontractuale când consideră oportun, de a le relua sau de a-și exprima refuzul încheierii contractului în urma epuizării negocierilor(7) . Limitele libertății precontractuale sunt date însă de existența anumitor obligații legale sau convenționale, explicite sau implicite, dintre care ne reține atenția obligația legală de bună-credință, reglementată de art. 1.170 C. civ.

Din punct de vedere cronologic, momentul încetării fazei precontractuale este cel al realizării acordului de voințe sau al eșuării negocierilor. Importanța acestei etape este semnificativă sub multe aspecte și pentru desfășurarea fazei contractuale(8): între altele, în faza negocierilor se regăsesc elementele unui posibil viciu de consimțământ, ca și elementele unei posibile interpretări a contractului în funcție de instrumentele utilizate în faza precontractuală(9). Pentru o corectă analiză a fazei negocierii este necesar să avem în vedere obligațiile legale sau convenționale care există în această etapă, ca și formulele precontractuale utilizate adesea de părți în vederea pregătirii contractului, precum și prezentarea noțiunii de acord suficient, prezentă astăzi în Cod.

5. Obligații specifice fazei precontractuale. Urmând concluziile unei vaste doctrine a dreptului privat, noua reglementare prevede o serie de obligații exprese în sarcina părților implicate în negocieri. Este, așadar, vorba de obligații legale. Pe lângă acestea, o serie de obligații pot fi deduse din ele și trebuie calificate ca obligații implicite. În sfârșit, o ultimă categorie de obligații poate fi rezultatul convențiilor preparatorii încheiate de părți în faza negocierii. Iată câteva exemple:

a) obligația de bună-credință este o obligație legală expres prevăzută de art. 1.183 alin. (2) C. civ., cf. căruia: "Partea care se angajează într-o negociere este ținută să respecte exigențele bunei-credințe. Părțile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligații". Prevederea este dublată de art. 1.170 C. civ., care instituie caracterul imperativ al acesteia, ceea ce presupune că părțile nu o pot înlătura sau limita. Înțelesul bunei-credințe este dificil de determinat și, în dreptul comparat, s-a constatat imposibilitatea furnizării unei definiții complete a conceptului(10) . Mai simplă ar fi însă determinarea manifestărilor contrare bunei-credințe și care trebuie, astfel, eliminate sau prohibite în faza precontractuală(11) , cum ar fi: angajarea într-o negociere precontractuală fără intenția reală de a încheia un contract (pentru a afla informații care altfel nu erau accesibile, pentru a paraliza pentru o perioadă de timp intenția partenerului de a încheia un contract etc.), întreruperea intempestivă și nejustificată a negocierilor etc. Exact aceeași este și concepția reținută de legiuitor, care indică exemplificativ că inițierea sau continuarea negocierilor fără intenția de a încheia contractul este contrară bunei-credințe [v. art. 1.183 alin. (3) C. civ.] și că "partea care inițiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credințe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți" [art. 1.183 alin. (4) teza I C. civ.].

* Extras din lucrarea Curs de drept civil. Obligațiile, de L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Universul Juridic, București, 2015.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...