Universul Juridic nr. 4/2015

Acțiunea reglementată de art. 117-112 din Legea nr. 85/2014 presupune dovedirea fraudei debitorului și, eventual, a dobânditorului
de Motu Flavius

09 aprilie 2015

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Opțiunea legiuitorului român pentru o acțiune întemeiată pe fraudă și nu pe o răspundere obiectivă se regăsește și în modul de redactare a dispozițiilor art. 117 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 85/2014 (corespondentele art. 79 și 80 din Legea nr. 85/2006).

Astfel, art. 117 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 (corespondentul art. 79 din Legea nr. 85/2006) statuează, cu titlu general: "Administratorul judiciar/Lichidatorul judiciar poate introduce la judecătorul-sindic acțiuni pentru anularea actelor sau operațiunilor frauduloase ale debitorului în dauna drepturilor creditorilor, în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii", stabilind obiectul acțiunii: anularea actelor juridice încheiate de debitor în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, cu condiția ca acestea să aibă caracter fraudulos și să fie încheiate în dauna creditorilor.

Nici legile anterioare ale insolvenței, nici Legea nr. 85/2014 nu definesc frauda. Conform unei definiții din dicționar(1) , în accepțiunea sa juridică, frauda reprezintă "săvârșirea cu rea-credință, pentru a obține foloase, a unor acte de atingere a drepturilor altuia (păgubitoare pentru altă persoană) ". Din această definiție reținem că frauda ar presupune atât poziția subiectivă de rea-credință a subiectului de drept care acționează în frauda drepturilor alte persoane, cât și demersuri dolosive (intenționate) ale acestei persoane, de atingere a drepturilor altuia. Apreciem că această definiție, deși utilă, este prea restrictivă, acoperind doar o parte din sfera noțiunii juridice utilizate de art. 117 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. A acționa fraudulos presupune a acționa cu vinovăție, în sensul art. 16 noul C. civ., iar potrivit art. 16 alin. (1) noul C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel (iar Legea nr. 85/2014 nu prevede altfel), persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârșite cu intenție sau din culpă. Noțiunea de fraudă acoperă, deci, nu doar actele juridice încheiate cu intenția directă de a cauza creditorilor un prejudiciu, ci și acele acte prin care debitorul, acționând cu o altă intenție, acceptă posibilitatea producerii unui prejudiciu în patrimoniul creditorilor săi, respectiv prevede posibilitatea producerii unui asemenea prejudiciu, dar nu o acceptă, socotind fără temei că prejudiciul nu se va produce, sau nu prevede prejudiciul, deși trebuia să îl prevadă.

Art. 117 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 (corespondentul art. 80 din Legea nr. 85/2006) reglementează, prin descrierea obiectului lor sau a condițiilor în care sunt încheiate, în mod exemplificativ, o serie de acte juridice cu privire la care, datorită caracteristicilor enumerate, art. 122 alin. (3) instituie o prezumție de fraudă în dauna creditorilor.

În conformitate cu dispozițiile art. 327-328 noul C. proc. civ., prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut, spre a stabili un fapt necunoscut, iar prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită, în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază aceasta. Prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...