Universul Juridic nr. 5/2016

Evoluția constituționalismului în România (I)
de Tudorel Toader

10 mai 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

I. Introducere

Adoptarea Constituției României din anul 1991 a marcat deschiderea către valorile statului de drept și "reconectarea" la tradițiile constituționalismului european(1) . În decurs de aproape un sfert de secol, legea fundamentală, revizuită în anul 2003, și-a dovedit durabilitatea, dar și o anume flexibilitate, în sensul posibilității de adaptare la schimbările politico-sociale inerente.

Această adaptare s-a realizat, în bună măsură, prin intermediul Curții Constituționale, constituită potrivit modelului european de control de constituționalitate. Urmând dezvoltarea istorică a statului, reflectată în modificările Constituției și ale legislației infraconstituționale, printr-o continuă creștere a dialogului la nivel internațional cu alte instanțe de jurisdicție constituțională și instanțe internaționale și supranaționale, printr-un activism menit să dea greutate și autoritate deciziilor sale, Curtea Constituțională a României și-a consolidat rolul de garant al supremației Constituției, contribuind în mod esențial la dezvoltarea constituționalismului în România.

Prezentul studiu își propune să prezinte reperele fundamentale ale acestei evoluții, modul de realizare, precum și semnificațiile acesteia. La acest moment, nu mai vorbim doar despre textele Constituției, ci de aceste texte din legea fundamentală, în interpretarea dată de către Curtea Constituțională. Este vorba, așadar, de o evoluție a constituționalismului de care trebuie să se țină seama în orice demers prezent și viitor de revizuire a Constituției.

Ținând seama de faptul că dezvoltarea constituțiilor, a constituționalismului în general, reprezintă un fenomen continuu ce se poate realiza, de principiu, pe două căi principale, respectiv revizuirea constituțiilor și interpretarea acestora(2), ne vom referi la ambele modalități menționate, cu accent pe cea de-a doua, corespunzătoare rolului Curții Constituționale în acest proces.

II. Constituția României. Originalitate, continuitate, internaționalitate

1. Adoptarea Constituției în anul 1991

Elaborarea actualei Constituții a României a început în iulie 1990, prin desemnarea de către Parlament a Comisiei pentru redactarea proiectului de Constituție, comisie alcătuită din 11 deputați, 10 senatori și 5 experți în drept constituțional. În forma inițială, Constituția a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 și a intrat in vigoare în urma aprobării ei prin referendumul național din 8 decembrie 1991.

La redactarea acesteia s-a ținut seama, potrivit profesorului Vasile Gionea, membru al Comisiei de redactare a Constituției și primul președinte al Curții Constituționale, de "vechile noastre constituții democratice, precum și de constituțiile străine, preluând idei în măsura în care acestea erau în concordanță cu stadiul actual de dezvoltare politic, social, cultural și economic al poporului român, tradițiile și aspirațiile sale"(3). Succintul comentariu prezentat relevă trăsături esențiale ale actualei Constituții a României, care îi conferă continuitate, originalitate și caracter internațional.

Astfel, cât privește continuitatea, același autor mai sus citat remarca faptul că "după o jumătate de veac de dictatură comunistă, când ni s-au impus constituții inspirate din constituțiile sovietice, străine de firea, de voința și aspirațiile poporului nostru, ne-am întors la vechile principii fundamentale ale democrației, consacrate de Constituția din 1923, pe care în actuala Constituție le-am sporit, le-am exprimat mai limpede și judicios, punându-le de acord cu tratatele și convențiile internaționale"(4). Atât corpul de principii generale, cuprinse în Titlul I al Constituției, cât și întreaga construcție constituțională, în ansamblul său, relevă angajamentul ferm pentru valorile democrației, reunind un trecut caracterizat prin atașamentul față de aceste valori, reflectat în Constituțiile române din 1866 și 1923, și un prezent european având aceeași orientare. În acest mod, orice modificări prezente și viitoare se grefează pe un solid fundament democratic, în consonanță cu valorile promovate la nivel european. Acestea constituie, de altfel, nucleul dur al Constituției, reglementat de prevederile art. 152 - Limitele revizuirii.

Vorbind despre continuitate în sensul de revenire și reconectare la valori care, în perioada comunistă, au avut o existență pur declarativă, nu putem face abstracție de această perioadă istorică, influențele și învățămintele sale. Tocmai această perioadă istorică a determinat anumite elemente de originalitate ale Constituției din 1991, ca reflex al demersului membrilor Comisiei de a înscrie chiar în corpul legii fundamentale garanții care să împiedice repetarea unor profunde nedreptăți ale trecutului(5) . Cele mai evidente astfel de elemente sunt în sfera drepturilor fundamentale, chestiune, de altfel, general valabilă cât privește amprenta constituționalismului fiecărui stat, întrucât, așa cum s-a arătat, protecția drepturilor fundamentale reprezintă un domeniu în care istoria națională și experiența proprie modelează dreptul constituțional(6) . Pot fi reținute ca exemple în acest sens, cât privește Constituția României, reglementarea principiului neretroactivității legii, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, și prezumția dobândirii licite a averii, consacrată de art. 44 alin. (8) din Constituție. În considerarea importanței sale pentru statul de drept, principiul neretroactivității legii, consacrat în 1991 ca având o singură excepției, și anume legea penală mai favorabilă, a fost ridicat de constituantul român la rang de principiu constituțional. Remarcând această soluție legislativă rar întâlnită în constituții, Curtea Constituțională i-a subliniat semnificația după cum urmează: "consecințele înscrierii principiului neretroactivității în Constituție sunt foarte severe și, probabil, tocmai de aceea soluția aceasta nu se întâlnește în foarte multe țări, dar, în același timp, ridicarea la rangul de principiu constituțional se justifică prin faptul că asigură în condiții mai bune securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, precum și datorită faptului că blochează nesocotirea separației dintre puterea legislativă, pe de o parte, și puterea judecătorească sau cea executivă, pe de altă parte, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept"(7) . De asemenea, într-una dintre opiniile separate formulate de judecători ai Curții Constituționale s-a învederat faptul că "prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, care consacră principiul retroactivității legii penale mai favorabile, stabilesc standarde superioare de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale. Principiul retroactivității legii penale mai favorabile este de aplicare generală și, în consecință, nu este posibil ca, în afara excepțiilor stabilite în însuși textul constituțional privitor la legea penală și contravențională mai favorabilă, să îi poată fi aduse alte limitări fără a fi manifest neconstituționale". Este vorba despre standarde superioare în raport de prevederile internaționale în materia drepturilor omului, raționamentul enunțat fiind realizat în interpretarea și aplicarea art. 20 din Constituție care "stabilesc standarde superioare de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale, standarde care nu pot fi coborâte prin raportare la actele internaționale. În acest sens, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile"(8) . Prezumția caracterului licit al dobândirii averii este, de asemenea, inedită sub aspectul reglementării la nivel constituțional(9) . De altfel, în materie de proprietate, experiența aplicării reglementărilor adoptate în perioada comunistă, în contextul unei lungi perioade în care dreptul de proprietate privată a fost aproape lipsit de conținut, a determinat ca unul dintre principalele puncte ale dezbaterilor din Adunarea Constituantă asupra Tezelor proiectului de Constituție să îl constituie reglementarea garanțiilor acestui drept fundamental. Una dintre aceste garanții, atunci instituită, este prezumția dobândirii licite a averii. Astfel cum legiuitorul constituant a reținut în mod expres, rațiunea instituirii sale prin înseși prevederile Constituției a constituit-o asigurarea securității juridice a dreptului de proprietate; acest concept a fost abordat de către legiuitor într-un raport de opoziție cu dispozițiile Legii nr. 18/1968, așadar, în sensul său care vizează protecția cetățenilor, a drepturilor acestora, ca o garanție împotriva adoptării de reglementări asemănătoare celor care, în perioada anterioară, au permis abuzuri și încălcări flagrante ale dreptului de proprietate. Într-o jurisprudență constantă pronunțată cu privire la inițiativele de revizuire a Constituției care au avut ca obiect eliminarea prezumției dobândirii licite a averii, Curtea s-a pronunțat în sensul că această prezumție constituie una dintre garanțiile constituționale ale dreptului de proprietate, și, prin urmare, suprimarea sa este neconstituțională(10) . Vom reveni însă, în cele ce urmează, pentru a ilustra interpretarea evolutivă a acestui concept în jurisprudența constituțională(11) .

*Articol extras din Revista de drept constitutional nr. 1/2015.

(1) Pentru o definire și caracterizare a conceptului, a se vedea Fl.B. Vasilescu, Fine de mileniu: Triumful constituționalismului european, în volumul Constituționalitate și constituționalism, Ed. Național, București, pp. 13-33.

(2) Am afirmat că, de principiu, acestea sunt modalități principale de dezvoltare/transformare a construcțiilor, întrucât subiectul este mult mai amplu și susceptibil de numeroase nuanțări - a se vedea, în acest sens, lucrarea Les mutations constitutionnelles, Collection Colloque, vol. 20, Société de législation Comparée, Paris, 2013.

(3) V. Gionea, Studii de drept constituțional și istoria dreptului, vol. I, R.A. Monitorul Oficial, București, 1993, p. 27.

(4) Idem, op. cit., vol. II, p. 12.

(5) Este o caracteristică a constituțiilor postcomuniste, care reflectă, într-un fel sau altul, experiența trecutului apropiat, în sensul afirmării clare a unor principii care să asigure delimitarea fermă de acesta - a se vedea, de exemplu, K. Ujazdowski, La caractère et la pratique de la Constitution polonaise du 2 avril 1997, în Les mutations constitutionnelles, Collection Colloque, vol. 20, Société de législation Comparée, Paris, 2013, pp. 125-139.

(6) M. Tushnet, Advanced introduction to comparative constitutional, Edward Elgar, UK, 2014, p. 70.

(7) Decizia nr. 9/1994, publicată în M. Of. nr. 326 din 25 noiembrie 1994.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...