Universul Juridic nr. 3/2016

Considerații privind adaptarea regimului matrimonial în situații de criză conjugală
de Motica Adina-Renate

27 martie 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Măsurile de criză

Nicio căsătorie nu este la adăpost de perioadele de criză, indiferent dacă este vorba despre crizele interne, care seamănă discordie în familie, fără ca în mod necesar să atragă după sine desfacerea căsătoriei, separația în fapt, sau chiar înlocuirea regimului matrimonial cu regimul separației de bunuri, sau crizele externe care țin de circumstanțe tulburi(1), care deși nu implică o neînțelegere între soți, aduc atingere bunului mers al raporturilor conjugale care afectează întotdeauna puterile soților. Este vorba atât despre puterile soților în raporturile dintre ei, cât și în relațiile lor cu terții și datorită existenței cărora se impune luarea unor anumite măsuri, unele restrictive și altele care extind puterile unui soț, prin intermediul regulilor regimului primar.

Prin urmare, relațiile conjugale în perioada de criză sunt guvernate, în cadrul regimului primar(2), de trei articole care au drept numitor comun intervenția instanței de tutelă în viața familiei.

Două tehnici sunt la dispoziția judecătorului pentru a extinde puterile unui soț, fie autorizarea judiciară, care utilizează tehnica lui auctoritas(3), fie prin reprezentare, care folosește tehnica negotiorum gestio(4), la care se adaugă un mecanism de limitare judiciară a puterilor unuia dintre soți.

În ceea ce privește regulile regimului primar, de extindere, respectiv limitare judiciară a puterilor unuia dintre soți, acestea reprezintă un instrument de securitate pregătit să funcționeze sub regimurile matrimoniale, la cererea unuia sau altuia dintre soți. În virtutea acestor norme, judecătorul poate lua orice măsură urgentă cerută de interesele familiei, fie prin măsuri restrictive, fie prin măsuri extensive.

Autorizarea judiciară prevăzută de art. 322 alin. (3) C. civ.

În temeiul art. 322 alin. (3) C. civ. un soț poate fi autorizat de instanța de tutelă să încheie singur un act pentru care este necesar un consimțământ de neîmpotrivire din partea celuilalt soț, dacă refuzul său nu este justificat de interesul familiei, și nu există un motiv legitim, atunci când este vorba despre locuința familiei, precum și bunurile care o mobilează sau decorează. Actul autorizat în condițiile precizate, de instanța de tutelă, este opozabil soțului al cărui consimțământ a lipsit. Consimțământul soțului este cerut de 322 alin. (2) C. civ. în scris, în lipsa acestuia celălalt soț fie va putea să contracteze singur, situație în care soțul care nu și-a dat consimțământul va putea solicita anularea actului [art. 322 alin. (4) C. civ.] în cazul în care în Cartea Funciară s-a notat că imobilul este locuința familiei, fie va putea să ceară daune-interese, în lipsa acestei notări.

Menționăm faptul că legiuitorul român a prevăzut acest mecanism al autorizării judiciare doar în ceea ce privește actele care au ca obiect locuința familiei și bunurile care o mobilează sau decorează, autorizarea judiciară neextinzându-se și la alte categorii de acte, așa cum se întâmplă, de pildă, în dreptul francez (art. 217 C. civ. fr.).

Considerăm că atunci când a prevăzut posibilitatea înlocuirii consimțământului celuilalt soț printr-un act de autorizare al instanței de tutelă, ori de câte ori este vorba despre un act care are ca obiect locuința familiei, legiuitorul a avut în vedere doar situația în care este vorba despre un imobil bun propriu al soțului care dorește încheierea actului. Posibilitatea ca prin autorizarea instanței să se treacă peste împotrivirea celuilalt soț a fost prevăzută doar pentru a putea fi contracarată reaua-credință a soțului neproprietar, care ar putea să abuzeze de dreptul ce îi este recunoscut cu privire la imobilul respectiv, datorită faptului că acesta a fost afectat de către soți locuirii familiei.

Regula potrivit căreia fiecare dintre soți poate să dispună singur, fără consimțământul celuilalt soț de bunurile proprii, beneficiază de o corecție doar în cazul locuinței familiei și a bunurilor ce o mobilează și decorează, pentru bunurile comune legea prevăzând regula cogestiunii, potrivit căreia pentru actele care au ca obiect bunurile comune, atunci când este vorba despre imobile, este necesar consimțământul expres al ambilor soți.

Apreciem că, atâta vreme cât în cazul mecanismului mandatului judiciar, legiuitorul a prevăzut că acesta poate opera doar în cazul în care unul dintre soți este în imposibilitatea de a-și manifesta voința, și nu în situația în care acesta se opune la încheierea actului, fie și în mod șicanator, cu atât mai puțin s-ar justifica autorizarea unui act cu privire la un bun comun peste voința unuia dintre soți, cu atât mai mult cu cât bunul ar fi tocmai locuința familiei care beneficiază de o reglementare și protecție specială în cadrul regimului primar.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...