Universul Juridic nr. 6/2015

Câteva considerații referitoare la măsura arestării preventive
de Valea Daniela Cristina

28 iunie 2015

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Arestarea preventivă reprezintă o măsură preventivă, respectiv o măsură procesuală, cu o reglementare expresă care, chiar la scurt timp după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală a României(1) (C. proc. pen.) a stârnit numeroase discuții (uneori contradictorii).

Măsurile procesuale sunt definite ca fiind "instituții de constrângere ce pot fi dispuse de organele judiciare pentru buna desfășurare a procesului penal și asigurarea realizării obiectului acțiunilor exercitate în procesul penal"(2) . Măsurile procesuale sunt dispuse de către organele judiciare și constau în privațiuni sau constrângeri personale sau reale ori de protecție determinate de condițiile în care se desfășoară procesul penal(3) . Astfel, măsurile procesuale apar ca posibilități, nefiind caracteristice oricărei cauze penale, luarea acestora fiind făcută doar în caz de necesitate, dacă organele judiciare apreciază că sunt necesare în funcție de împrejurările concrete ale fiecărei cauze penale(4) și sunt îndeplinite condițiile cerute de lege. De obicei, sunt avute în vedere situațiile în care există impedimente, obstacole sau dificultăți în derularea normală a unor activități procesuale penale și prin aceste măsuri se urmărește înlăturarea acestora(5) sau se dispun în scopul de a proteja anumite categorii de persoane ale căror interese ar fi lezate prin derularea procesului penal(6) (de exemplu, suspectul sau inculpatul se sustrage sau încearcă să zădărnicească audierea lui; există riscul ca suspectul sau inculpatul să fugă; suspectul sau inculpatul exercită presiuni asupra unui martor, asupra unei persoane vătămate sau civile etc.; suspectul sau inculpatul suferă de o boală psihică etc.). De la caracterul facultativ al măsurilor procesuale, actualul C. proc. pen. reglementează o singură excepție(7) : organele judiciare sunt obligate să dispună luarea măsurilor asigurătorii atunci când persoana vătămată este lipsită de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă [art. 249 alin. (6) C. proc. pen.]. Mai mult decât atât, măsurile procesuale pot fi dispuse numai în cadrul procesului penal și pot avea doar caracter provizoriu(8) .

În cadrul măsurilor procesuale reglementate de C. proc. pen., măsurile preventive ocupă un loc aparte. Măsurile preventive (de prevenție) sunt definite ca fiind "instituții de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra desfășurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia"(9) .

Măsurile preventive sunt măsuri restrictive de libertate și, ca atare, cele mai grave(10), precum și măsuri privative sau restrictive de libertate sau de drepturi(11).

Având în vedere caracterul de constrângere sau restrictiv al măsurilor preventive, se impune o reglementare expresă, clară și concordantă a acestora, care să corespundă exigențelor principiilor procesuale penale, să ofere garanțiile procedurale necesare și suficiente și să preîntâmpine eventuale condamnări ale României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO(12)). Deoarece sunt măsuri restrictive de libertate, prevederile legale care le reglementează sunt de strictă interpretare și, totodată, se constituie într-o garanție procesuală a ocrotirii libertății persoanei(13).

Cu atât mai mult apare evidentă necesitatea stabilirii precise a scopului măsurilor preventive. Astfel, potrivit art. 202 alin. (1) C. proc. pen., scopul instituirii măsurilor preventive este acela de a asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea suspectului sau a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.

Se observă o diferență față de prevederea anterioară, respectiv cea din art. 136 C. proc. pen. din 1968(14) , în care se menționa expres ca necesitate pentru luarea unei măsuri preventive și "împiedicarea sustragerii de la executarea pedepsei". Se susține în literatura de specialitate - punct de vedere la care achiesăm - faptul că renunțarea la menționarea expresă, ca scop al luării unei măsuri preventive, respectiv necesitatea de a împiedica sustragerea inculpatului de la executarea pedepsei este în concordanță cu prezumția de nevinovăție și jurisprudența CEDO, având în vedere faptul că organele judiciare au obligația de a se abține de la a face referiri care să reflecte în vreun fel vreo prejudecată privind vinovăția inculpatului(15) . Pe de altă parte, se susține și faptul că, deși actualul C. proc. pen. nu a prevăzut expres și acesta situație, nu înseamnă că nu se va putea dispune luarea unei măsuri preventive în scopul de a împiedica sustragerea de la executarea pedepsei, invocându-se necesitatea asigurării bunei desfășurări a procesului penal. Pentru acuratețea reglementării, se impunea prevederea expresă și a acestei situații(16) .

Luarea unei măsuri preventive care urmează a fi dispusă se face doar dacă sunt îndeplinite o serie de condiții, atât generale, cât și specifice anumitor măsuri preventive. În plus, în alegerea unei măsuri preventive se ține cont de o serie de criterii: de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura (de ex.: modul de operare, persistența în a avea un comportament antisocial etc.).

Cea mai drastică măsură preventivă reglementată de actualul Cod de procedură penală (ca de altfel și de vechiul) este arestarea preventivă.

Reglementările procedurale privind arestarea preventivă sunt destul de consistente: art. 223-239 C. proc. pen., care se completează cu reglementări cu caracter general privind măsurile preventive, respectiv art. 202 C. proc. pen. (privind scopul, condițiile generale de aplicare și categoriile de măsuri preventive), art. 203 C. proc. pen. (privind organul judiciar competent să dispună asupra măsurilor preventive și actul de dispunere aferent), art. 204-206 C. proc. pen. (privind exercitarea căilor de atac împotriva actelor de dispunere cu privire la măsurile preventive), art. 207-208 C. proc. pen. (privind verificarea măsurilor preventive în timpul derulării fazelor procesului penal), art. 241-241 C. proc. pen. (privind încetarea de drept, revocarea și înlocuirea măsurilor preventive). Cu privire la situații deosebite, își vor găsi aplicare și alte prevederi legale (de exemplu, art. 243-244 C. proc. pen. în cauzele cu infractori minori; art. 399 C. proc. pen. privind dispozițiile cu privire la măsurile preventive din hotărârea instanței judecătorești etc.).

Arestarea preventivă este o măsură care poate fi luată atât în cursul urmăririi penale (de către judecătorul de drepturi și libertăți), cât și în cadrul procedurii de cameră preliminară (de către judecătorul de cameră preliminară) ori al judecății (de către instanța de judecată pe rolul căreia se află cauza), la propunerea procurorului (respectiv și din oficiu, în timpul judecății) dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, respectiv cele generale prevăzute de art. 202 C. proc. pen., la care trebuie să se adauge obligatoriu, coroborându-se, și una sau alta dintre condițiile specifice prevăzute de art. 223 C. proc. pen. (cele două alineate prevăzând distinct două condiții alternative(17) ).

Condițiile necesare pentru a se putea dispune luarea arestării preventive sunt prevăzute de art. 223 C. proc. pen. coroborat cu art. 202 C. proc. pen., și față de vechea reglementare, trebuie remarcate o serie de modificări.

Prima condiție impune ca arestarea preventivă să fie luată numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune și există una dintre următoarele situații:

a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;

b) inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;

c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta;

d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni.

Alternativ, măsura arestării preventive poate fi luată și dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracțiune contra securității naționale prevăzută de Codul penal(18) și alte legi speciale, o infracțiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o infracțiune săvârșită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare și privarea de libertate a inculpatului este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică (necesitate stabilită pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia) (probele din care să rezulte suspiciunea rezonabilă și necesitarea înlăturării unei stări de pericol pentru ordinea publică fiind condiții cumulative(19)).

Raportat la condiția generală prevăzută de art. 202 alin. (1) C. proc. pen. ("probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune"), se observă că în cazul arestării preventive condiția este mai restrictivă, fiind necesară, obligatoriu, existența unor probe, și nu numai a unor indicii temeinice. Iar, între probe și indicii temeinice ar trebui făcută diferența sub aspectul efectului: certitudinea oferită de probe față de rezonabilitatea oferită de indicii. Proba este definită în art. 97 alin. (1) C. proc. pen. ca orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Iar, conform art. 97 alin. (2) C. proc. pen., probele se obțin în procesul penal, prin mijloacele de probă legale. Doar după începerea procesului penal, pot fi obținute probe în mod legal. Astfel, probele trebuie să ofere "date sau informații de natură să convingă un observator obiectiv și imparțial că persoana pentru care s-a solicitat arestarea preventivă a comis o faptă prevăzută de legea penală (Hotărârea CEDO din 30 august 1990 în cauza Fox Campbell și Hartley c. Marii Britanii) "(20) . Raportat la prevederile vechiului C. proc. pen. (respectivart. 681 C. proc. pen. din 1968), s-a apreciat în practica judiciară că "Noțiunea de indicii temeinice nu se poate confunda cu aceea de probe certe de vinovăție, măsura arestării preventive fiind suficient a se baza pe existența unui ansamblu de date verosimile și credibile, date care să se constituie într-o bază factuală solidă, de natură a susține presupunerea rezonabilă, conform căreia persoana fața de care a fost pusă în mișcare acțiunea penală a săvârșit faptele de care este acuzat"(21) . Astfel, având în vedere prevederile menționate, s-a putut spune că existau indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezulta presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuau acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta. Dar, art. 202 alin. (1) C. proc. pen. impune ca indiciile temeinice să permită conturarea unei suspiciuni rezonabile că o persoană a săvârșit o infracțiune. Având în vedere și definițiile celor doi termeni (suspiciune(22) și presupunere(23) ), faptul că presupunere înseamnă ceva mai mult și are un conținut mai consistent decât suspiciune, se poate spune că actuala reglementare reduce mult garanțiile luării unei măsuri preventive în concordanță cu jurisprudența CEDO.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...