Universul Juridic nr. 5/2015

Modificări legislative necesare pentru o reală independență a puterii judecătorești
de Macavei Alina

03 mai 2015

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

În contextul actual, în care justiția română își face temele sub monitorizarea MCV, în care atacurile la adresa independenței justiției au crescut semnificativ (cu 30% în anul 2014 față de anul 2013), în care reținerea și arestarea sunt confundate de populație cu dovezi indubitabile de vinovăție, rolul judecătorului în realizarea actului de justiție pare să fie unul secundar, de vreme ce nimeni nu mai pare interesat de hotărârea judecătorească definitivă pronunțată în dosarele penale.

Deși pe rolul instanțelor peste 80% din cauze sunt cauze civile, iar numărul personalului din instanțe este triplu față de cel din parchete, independența justiției este abordată mai ales prin prisma cauzelor penale, astfel încât se creează o falsă sinonimie între noțiunile de justiție și D.N.A.

Puterea judecătorească este analizată în presa scrisă și audio-vizuală numai prin raportare la activitatea instanțelor penale, ceea ce constituie unprejudiciu de imagine adus puterii judecătorești, în ansamblul său.

Suspiciunile privind lipsa de independență a magistraților derivă și din acele prevederi legale care permit ca activitatea acestora să interfereze cu activitatea altor instituții sau autorități aflate în subordinea puterii executive.

Această interacțiune are loc în trei moduri:

I. prin menținerea procurorului în sfera de influență a politicului;

II. prin crearea cadrului legal ca magistrații, prin detașare, să își desfășoare temporar activitatea în instituții alcătuite după un algoritm politic sau să candideze la funcții care presupun susținere politică;

III. prin dependența financiară a puterii judecătorești de puterea executivă.

I. Independența puterii judecătorești și independența justiției sunt noțiuni sinonime, întrucât "puterea judecătorească" se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție și de celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, iar "justiția" se realizează prin instanțele judecătorești, adică de către judecători. Ca atare, substanța puterii judecătorești, ca putere în stat, este dată de corpul profesional al judecătorilor, cei care stabilesc adevărul juridic și singurii cărora le sunt asigurate prin lege garanții de independență față de celelalte puteri ale statului.

Pe de altă parte, noțiunile de "autoritate judecătorească" și de "magistratură" îi includ atât pe judecători, cât și pe procurori.

Legiuitorul își pierde consecvența cu care a delimitat puterea judecătorească de autoritatea judecătorească deoarece, în art. 1 alin. (1) al Legii nr. 317/2004, prevede că independența puterii judecătorești este garantată de către Consiliul Superior al Magistraturii care are în componența sa judecători și procurori. Cu alte cuvinte, independența justiției, adică a judecătorilor, poate fi garantată de către procurori, deși aceștia nu prezintă garanțiile de independență față de puterea executivă de vreme ce își desfășoară activitatea potrivit principiului controlului ierarhic(1) , iar șefii parchetelor sunt numiți la propunerea ministrului justiției(2) .

Apărarea independenței judecătorilor de către procurori, în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, constituie o inadvertență legislativă scoasă în evidență de conflictul dintre judecători și procurori, născut ca urmare a ocupării funcției de președinte al Consiliului Superior al Magistraturii de către un procuror.

Această inadvertență legislativă nu poate fi remediată decât prin adoptarea de măsuri legislative menite să consolideze statutul procurorului, prin scoaterea sa de sub autoritatea ministrului justiției sau a oricărei entități care face parte din puterea executivă.

Această soluție pentru consolidarea statutului de magistrat a procurorului rezultă din jurisprudența C.E.D.O., exprimată încă din anul 1998, când statul român a fost condamnat din cauza faptului că statutul procurorului nu corespunde calității acestuia de magistrat. În cauzele Vasilescu împotriva României (parag. 41) și Pantea împotriva României (parag. 238a) s-a constatat că procurorul nu este magistrat deoarece este subordonat mai întâi procurorului general, apoi ministrului justiției, și nu îndeplinește condiția de independență în raport cu puterea executivă, independența față de executiv fiind inclusă printre garanțiile pe care le presupune noțiunea de magistrat.

În ciuda acestor statuări care, dezlegând aspecte de principiu, rămân actuale, la revizuirea Constituției din anul 2003, s-a păstrat în art. 132 subordonarea procurorilor față de ministrul justiției, dar și calitatea acestora de magistrați, deși hotărârile C.E.D.O. sunt obligatorii pentru România, ca stat contractant(3). Ca atare, este imperios necesar ca această neconcordanță să fie remediată la următoarea revizuire a Constituției.

Avalanșa de rețineri și arestări din ultimele luni, în dosare penale în care sunt implicați oameni politici, a fost prezentată în spațiul public ca dovadă a lipsei de independență a justiției, motivat de faptul că luarea acestor măsuri s-ar fi realizat după mult timp de la descoperirea faptelor, dar imediat după alegerile prezidențiale de anul trecut, sugerându-se prin aceasta influențarea judecătorilor și procurorilor de către fostul președinte al țării, prin intermediul Președintei Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv al Procurorului șef al D.N.A.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...