Universul Juridic nr. 4/2016

Acțiunea directă a victimei care a suferit un prejudiciu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie auto în accepțiunea noului Cod civil
de Gidro Dominic Alexandru

05 aprilie 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

I. Despre acțiunile directe și clasificarea lor

1. Considerații generale cu privire la noțiunea și mecanismul acțiunilor directe

Analiza subiectului propus face necesară o scurtă prezentare generală a acțiunilor directe și a diferitelor clasificări ale acestora.

Acțiunea directă este un mijloc de protecție și de realizare a creanțelor aflat la dispoziția anumitor creditori privilegiați.

În concret, ea reprezintă dreptul unor creditori de a acționa pe debitorul debitorului lor pentru a obține plata creanței, în absența unui raport juridic de obligații între cei doi.

În cadrul acestei operațiuni juridice există trei părți: creditorul (titularul acțiunii directe), debitorul direct al creditorului (debitorul intermediar și creditor al subdebitorului) și subdebitorul (debitorul debitorului intermediar al creditorului). În continuare, acțiunea directă presupune existența a două raporturi juridice distincte: primul, între creditor și debitorul său direct (debitorul intermediar), și cel de-al doilea, între debitorul intermediar și subdebitor.

Dacă primul raport juridic poate fi extracontractual, cel de-al doilea, dintre debitorul intermediar și subdebitor este de natură contractuală. În legătură cu relația dintre debitorul intermediar și subdebitor, creditorul este un terț, astfel încât, potrivit principiului relativității efectelor contractului, legătura antemenționată nu își produce efectele față de creditor, fiind un res inter alios acta. Cu toate acestea, prin intermediul mecanismului acțiunii directe creditorul poate, în anumite cazuri expres prevăzute, să se îndrepte direct împotriva debitorului debitorului său intervenind în contractul încheiat între debitorul intermediar și subdebitor(1).

Caracteristica acțiunii directe constă în aceea că, creditorul își va vedea în acest fel satisfăcută creanța direct de la debitorul debitorului său. Acțiunea directă nu se confundă cu acțiunea oblică și acțiunea pauliană, care sunt mijloace generale de conservare sau, după caz, de realizare a creanțelor și care, pot fi exercitate de orice creditor, astfel încât trebuie precizat că prerogativa unei astfel de acțiuni constă în faptul că persoanele privilegiate care o pot exercita nu sunt obligate să suporte concursul creditorilor chirografari ai debitorului lor (debitorul intermediar) întrucât creanța este direct indisponibilizată în patrimoniul subdebitorului pentru a satisface exclusiv dreptul creditorului care a exercitat-o.

Un aspect foarte interesant prin care se deosebește acțiunea directă de acțiunea oblică și, deopotrivă, de acțiunea pauliană constă în faptul că acțiunea directă nu trebuie considerată din prima o veritabilă acțiune în justiție întrucât ea poate fi realizată în afara instanțelor de judecată printr-o executare voluntară a plății de către subdebitor direct creditorului; doar în măsura în care subdebitorul refuză să plătească ceea ce datorează debitorul intermediar creditorului, ori contestă debitul, creditorul este îndreptățit a chema în judecată subdebitorul pentru a fi condamnat la plată(2).

Întrucât acțiunea directă este un privilegiu acordat unor creditori care urmează a fi plătiți cu prioritate, la început s-a susținut că existența acesteia trebuie să fie expres prevăzută de lege. Concepția a fost dezvoltată în doctrina franceză ca "teoria legalistă" cu privire la acțiunile directe.

Cu timpul însă, fundamentul și raționamentul teoriei legaliste a început să fie contestat în doctrină datorită tendințelor și orientărilor contemporane ale practicii judiciare. Astfel, treptat doctrina s-a orientat înspre o "teorie modernistă" care acceptă ideea de acțiune directă creată de jurisprudența franceză actuală în temeiul unor texte legale care nu prevăd expres o acțiune directă în favoarea creditorului. Aceasta a avut drept urmare crearea și admiterea unui nou tip de acțiuni directe, și anume acțiunile directe în garanție sau în răspundere.

Acțiunile directe în răspundere sau în garanție nu erau expres prevăzute în vechiul Cod civil(3), exercitarea lor s-a întemeiat și explicat pe noțiunea de grup de contracte. Noul Cod civil(4) a consacrat o concepție mult mai largă acordând posibilitatea anumitor creditori de a formula, alături de acțiunile directe în plată, și unele acțiuni directe în garanție sau în răspundere cum este cazul garanției pentru evicțiune și pentru vicii ascunse.

2. Clasificarea acțiunilor directe(5)

Acțiunile directe prevăzute expres de lege și susținute în practica judiciară sunt susceptibile de diferite clasificări:

a) Acțiuni directe generale și acțiuni directe speciale

Clasificarea are temei numărul subdebitorilor față de care acțiunile directe pot fi exercitate. Astfel, sunt generale acele acțiuni care permit titularului lor să se îndrepte față de toți debitorii debitorului său pentru a obține tot ceea ce i se datorează. O atare acțiune este acțiunea directă a organelor fiscale față de toți debitorii unui contribuabil pentru plata creanțelor fiscale(6). Acțiunile directe speciale se raportează la un singur subdebitor și sunt acelea prin care creditorul poate să se îndrepte împotriva unui anumit debitor al debitorului său pentru încasarea uneia sau mai multor creanțe datorate. Aproape toate acțiunile directe sunt speciale întrucât se raportează la o legătură foarte strânsă între dreptul de creanță al titularului, creditor al obligației de plată față de debitor, care la rândul său este creditor al subdebitorului, acesta din urmă fiind terțul față de care se îndreaptă creditorul pentru a i se plăti direct ceea ce i se datorează.

b) Acțiuni directe perfecte și acțiuni directe imperfecte

Acțiunile directe perfecte sunt acele acțiuni care au drept consecință imobilizarea creanței în patrimoniul subdebitorului de la momentul nașterii ei, fiind de plin drept afectată direct și exclusiv pentru plata creanței creditorului, titular al acțiunii directe. Astfel, are loc blocarea sau indisponibilizarea creanței în patrimoniul subdebitorului, de la momentul nașterii sale, fără o manifestare expresă din partea creditorului în acest sens. De pildă, acțiunea victimei față de asigurătorul de răspundere civilă. În cazul acțiunilor directe imperfecte, dimpotrivă, dreptul creditorului direct asupra creanței debitorului imediat se naște doar de la momentul în care solicită plata de la terța persoană subdebitor și debitor direct al debitorului intermediar. Dacă creditorul nu formulează acțiunea directă, subdebitorul nu are nicio obligație față de acesta, iar debitorul intermediar poate obține plata creanței sale de la debitorul său direct sau o poate cesiona în mod liber. Rezultă și că de la momentul în care subdebitorul face plata către creditorul său direct, el este liberat de datorie. Indisponibilizarea sau blocarea creanței creditorului în patrimoniul subdebitorului se va putea face doar la momentul formulării efective a acțiunii directe. Evident, dezavantajele pot fi ușor desprinse într-o astfel de situație întrucât eficacitatea și însăși scopul acțiunii directe depind de situația dacă, înainte de a fi exercitată acțiunea, creanța a fost sau nu plătită de subdebitor creditorului său direct sau dacă a intervenit cesiunea creanței. De pildă, se încadrează în prezenta categorie acțiunea directă a subantreprenorilor folosiți de antreprenorul general împotriva clientului sau a beneficiarului lucrării pentru a le fi plătită contravaloarea muncii prestate(7).

c) Acțiunile directe în plată și acțiunile directe în garanție(8)

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...