Universul Juridic nr. 2/2016

Patrimoniile de afectațiune și teoria personalistă a patrimoniului
de Tuleasca Luminita

07 februarie 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

1. Precizări prealabile

Stabilirea naturii juridice și a caracteristicilor patrimoniilor de afectațiune ne va permite o mai bună înțelegere și utilizare a acestei instituții juridice, precum și a modului în care acestea determină regândirea teoriei patrimoniului în dreptul român.

Pentru obținerea unor răspunsuri adecvate la întrebările noastre și atingerea obiectivelor acestui studiu se impune, mai întâi, să lămurim aspecte esențiale din materia bunurilor cu relevanță în operațiunea de calificare a patrimoniului general și a celui de afectațiune. Ulterior, în baza celor stabilite, vom analiza calitatea de bun a patrimoniului general și a patrimoniilor de afectațiune și vom putea stabili natura lor juridică. Vom analiza și contura caracteristicile patrimoniului de afectațiune și impactul lor asupra teoriei subiective a patrimoniului prin raportare la natura juridică duală a patrimoniului de afectațiune și la caracteristicile patrimoniului general.

2. Despre bunuri în general

Tradițional, persoanele și bunurile sunt elemente esențiale ale universului juridic, super-categoriile dreptului civil. Această summa divisio, persoane și bunuri, provine din dreptul roman, Codul Iustinian fiind cel care a preluat concepția celebrului jurisconsult Gaius(1). În spațiul juridic românesc, prima atestare a receptării acestei concepții este cea a Codului Calimach, potrivit căruia: "Tot aceea ce nu este persoană, și slujește spre întrebuințarea oamenilor, se numește lucru după a legei înțeles" [art. 378 din Codul Calimach].

Din secolul al II-lea e.n., evoluția societății și, implicit, a Dreptului a determinat transformări semnificative în dreptul bunurilor.

În țara noastră, actualul Cod civil menține distincția dintre lucruri (corporale și necorporale) și bunuri [art. 535 C. civ.(2) ], dar drepturile par a fi extrase din categoria bunurilor spre a forma categoria distinctă a drepturilor [art. 542 C. civ(3) .].

Dacă în Codul civil din 1864 nu a existat o definiție a bunurilor, aspectul a fost regularizat prin actualul Cod civil, în temeiul căruia: "Sunt bunuri lucrurile corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial" [art. 535 C. civ.].

Prin această semnificație a bunurilor, Codul civil român se apropie de Codul civil italian, conform căruia: "Sunt bunuri lucrurile care pot să formeze obiectul drepturilor" [art. 810 C. civ. it.(4) ], dar pare că se îndepărtează de Codul civil francez, ce stabilește că sunt bunuri lucrurile corporale și necorporale ce fac obiectul unei aproprieri, precum și drepturile reale și personale [art. 520 C. civ. fr.(5) ].

Pe un alt plan, modernizator și integrator, se situează jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dedicată semnificației noțiunii de bun din art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 din 1952 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin care se consacră dreptul la respectarea bunurilor: "orice persoana fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale". Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de bunuri include toate drepturile patrimoniale, reale și de creanță(6); de asemenea, s-a stabilit că "interesul economic substanțial" și chiar "speranța legitimă" pot constitui bunuri în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1.

La polul opus se situează Codul civil german (BGB), în temeiul căruia "tot ce rezultă din imaterial (drepturile) și lucrurile care nu pot fi controlate (aerul, clientela) nu sunt considerate bunuri în înțelesul BGB. Ceea ce noi considerăm proprietate incorporală sau intelectuală, în dreptul german, este considerat un drept absolut non-real, care nu conferă nicio putere asupra unui bun, deoarece nu există bunul"(7).

O teză interesantă este cea a remarcabililor doctrinari francezi Zenati și Revet, care susțin că este bun orice entitate identificabilă și izolabilă ce are utilitate și este obiectul unui raport de exclusivitate(8). Pentru Zenati, drepturile de proprietate nu sunt bunuri, întrucât sunt mecanisme care permit lucrurilor să devină bunuri(9).

Este axiomatic faptul că nu lucrurile, ci bunurile prezintă interes din perspectivă juridică și, implicit, pentru analiza dedicată patrimoniului, întrucât bunurile sunt acele lucruri care pot constitui obiectul unui drept patrimonial, drept ce intră în componența patrimoniului.

Sub aspectul devenirii bunurilor, toate lucrurile, respectiv realitățile fizice (altele decât persoanele)(10), devin bunuri numai atunci când ele sunt susceptibile de apropriere în sens juridic(11), adică atunci când pot face obiectul unui drept patrimonial.

Fără îndoială, sunt avute în vedere doar drepturile reale, nu și drepturile de creanță, deși ambele categorii de drepturi sunt drepturi patrimoniale, pentru argumentele pe care le vom expune în cele ce urmează.

Raportarea exclusivă la drepturile reale este impusă de deosebirea esențială care există între natura drepturilor reale, ca drepturi pe care o persoană le exercită asupra unui lucru în mod direct și nemediat, stăpânindu-se lucrul, și drepturile de creanță, drepturi pe care o persoană le exercită împotriva altei persoane, spre a o obliga să dea, să facă sau să nu facă ceva(12).

Așadar, un lucru este supus, în tot sau în parte, puterii unei persoane(13) doar în virtutea unui drept real, dreptul de proprietate fiind "tipul" dreptului real, prin el exercitându-se întreaga putere nemediată asupra unui lucru.

Comparând cele două categorii de drepturi, drepturile reale sunt drepturi absolute, fiind opozabile erga omnes, în timp ce drepturile de creanță sunt drepturi relative, întrucât o persoană poate avea un drept de creanță doar împotriva uneia sau a mai multor persoane limitate (numeric) și determinate(14).

Prin urmare, având în vedere că art. 535 C. civ. nu face nicio distincție privitoare la drepturile patrimoniale prin intermediul cărora lucrurile devin bunuri, putem spune că un lucru, o valoare economică, va fi bun în măsura în care constituie obiect al unuia dintre următoarele drepturi reale patrimoniale: dreptul de proprietate, dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitație, dreptul de servitute, dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosință, drepturile reale de garanție, alte drepturi cărora legea le recunoaște acest caracter [art. 551 C. civ.].

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...