Universul Juridic nr. 2/2016

Personalitatea juridică a colectivităților ca graniță de sistem. De ce economiștii descriu organizațiile mai bine decât juriștii
de Bojin Lucian

18 februarie 2016

În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Cumpără forma completă
  •  

Introducere

Atunci când reflectăm la colectivitățile cărora dreptul(1) le atribuie ceea ce numim "personalitate juridică", două întrebări ne vin în minte. Prima este: De ce anumitor grupuri le este atribuită personalitatea juridică, iar altora nu? Sau, reformulând această întrebare: Ce caracterizează și particularizează grupurile cărora li se atribuie personalitate juridică în raport cu celelalte și ce legătură există între aceste caracteristici și personalitatea juridică(2)? A doua întrebare urmează oarecum în mod natural: Cum delimităm colectivitatea căreia îi este atribuită personalitatea juridică? Sau, reformulată: Cum stabilim care indivizi trebuie să fie incluși în colectivitatea căreia îi este atribuită personalitatea juridică și care nu? Scopul acestei lucrări este să avanseze un cadru nou pentru un răspuns la cea de-a doua întrebare.

Pentru a explica mai bine importanța acestei întrebări, voi da un exemplu privind o dispută din dreptul societăților comerciale din ultimul sfert de secol, o dispută care este plină de mize economice, de încărcături ideologice și de consecințe juridice, ceea ce o și face atât de aprinsă.

Doctrina clasică a societăților comerciale afirmă că deciziile cele mai importante privind activitatea acestora trebuie luate de acționari (prin intermediul adunării generale a acționarilor)(3), în vreme ce deciziile curente sunt delegate (tot de către acționari) administratorilor sau managerilor, care acționează deci ca niște mandatari ai acestora din urmă. Mă voi opri la prima categorie de decizii, întrucât cea de-a doua, în ipoteza prezentată de mine, nu este decât o extensie a celei dintâi, cel puțin din punctul de vedere al problemei pe care o abordăm aici. În ultimele decade, s-a cristalizat o doctrină care se opune celei clasice și care susține că la deciziile privind activitatea societății comerciale trebuie să participe toți cei care au un interes sau o miză în funcționarea acesteia (așa-numiți stakeholders). Acești stakeholders pot fi angajații (în primul rând), dar și managerii înșiși, comunitatea locală, creditorii etc.(4) Există mai multe versiuni ale doctrinei stakeholderilor, însă nu intră în intenția mea să discut aici despre ele. Doresc doar să furnizez exemplul celor două doctrine privind participarea la luarea deciziilor privind societățile comerciale ca două viziuni diferite despre determinarea colectivității căreia i-a fost atribuită personalitatea juridică.

Doctrina clasică restrânge această colectivitate la acționari, adică la investitorii care sunt remunerați din profitul net al societății. Doctrina recentă a stakeholderilor lărgește această colectivitate pentru a include în ea mai multe categorii de persoane care au o legătură suficient de strânsă cu activitatea societății. Ambele doctrine invocă în favoarea lor argumente etice și economice. Nu îmi propun să exprim aici nicio preferință în favoarea uneia dintre ele, mă mulțumesc să remarc că disputa dintre ele poate fi descrisă ca o dispută asupra modului de determinare a colectivității căreia i-a fost atribuită personalitatea juridică. Este neîndoielnic că societatea comercială este o persoană juridică. Adoptarea deciziilor colective privind activitatea sa poartă și numele foarte sugestiv de "formare a voinței sociale". Cred că nu greșim dacă numim participanții la luarea acestor decizii (sau la "formarea voinței sociale") ca membri ai grupului căruia i-a fost atribuită personalitatea juridică. Atunci, putem spune că doctrina clasică consideră că societatea comercială este grupul acționarilor (sau asociaților), în vreme ce doctrina opusă consideră că aceeași societate comercială este grupul stakeholderilor(5).

Deși pot fi date și alte exemple de dispute privind determinarea colectivității căreia îi este atribuită personalitatea juridică, cred că exemplul de mai sus, dată fiind miza mare a disputei, este suficient pentru a demonstra că întrebarea pe care am formulat-o este departe de a fi irelevantă. Nu îmi propun aici să inventariez ce răspunsuri s-au dat acestei întrebări sau ce răspunsuri s-ar putea da și care ar fi temeiurile lor. Sunt sigur că pentru fiecare dispută în parte, există argumente etice, politice, economice sau practice pentru fiecare dintre pozițiile opuse. Doresc însă să avansez o ipoteză de răspuns general, care să poată funcționa ca matrice pentru cazurile particulare de dispută cu privire la determinarea colectivului căruia i se atașează personalitatea juridică.

Persoană juridică, organizație, sistem

Este indiscutabil că manifestările sociale pe care se grefează personalitatea juridică sunt organizațiile. Dacă nu toate organizațiile sunt persoane juridice, opusa este adevărată - toate persoanele juridice sunt organizații(6). De aceea, studiile de teoria organizațiilor sunt extrem de utile pentru a aduce ceva mai multă lumină în chestiuni care țin de funcționarea colectivităților organizate ca și persoane juridice, chestiuni pe care, din păcate, instrumentarul cercetării pur juridice este prea sărac pentru a le gestiona în mod satisfăcător(7). Dar, cu privire la problema discutată în această lucrare, doresc să merg mai departe decât teoria organizațiilor, înspre teoria sistemelor, pentru a culege un concept pe care îl consider fertil pentru tema discutată (conceptul de "graniță"), iar apoi mă voi întoarce, trecând din nou prin teoria organizațiilor, la problema legată de personalitatea juridică colectivă, discutată în această lucrare.

Teoria sistemelor, disciplină lansată și etichetată de Ludwig von Bertalanffy, este preocupată de furnizarea unui model transdisciplinar de explicație a fenomenelor, nu prin reducerea lor la unități componente, ci, dimpotrivă, ca "întreguri"(8). Astfel, pot exista sisteme biologice (orice organism viu sau mort), sisteme fizice (mecanismul unui ceas sau o rețea electrică), sisteme socio-culturale (populații, inclusiv populații umane), sisteme simbolice (limbajul, logica, matematica) etc.(9) În acest sens, modelul propus de teoria sistemelor este transdisciplinar. Fiecare sistem este plasat într-un mediu și se delimitează de aceasta printr-o graniță (boundary). Granițele sistemelor sunt ușor de definit în sistemele fizice și biologice (de obicei, printr-o limită fizică, precum pielea corpului uman), dar mult mai dificil în sistemele sociale(10). În funcție de permeabilitatea granițelor lor, sistemele sunt închise sau deschise. Sistemele care comunică mai mult cu mediul sunt sistemele deschise. Spre exemplu, un organism viu este exemplul clasic de sistem deschis în biologie, în vreme ce sistemele fizice sunt considerate, de regulă, sisteme închise(11). Sistemele sociale nu sunt nici perfect închise, nici perfect deschise, ci au grade relative de deschidere sau închidere(12). Spre exemplu, o închisoare poate fi descrisă ca un sistem cvasi-închis(13).

* Acest articol are la bază cercetarea desfășurată de autor în cadrul programului de cercetare post-doctorală finanțat prin proiectul "Burse Universitare în România prin Sprijin European pentru Doctoranzi și Post-doctoranzi (BURSE DOC-POSTDOC)", POSDRU/159/1.5/S/133255.

Articol publicat în revista Analele Universității de Vest din Timișoara, Seria Drept, nr. 1/2015.

(1) Orice sistem de drept, atât sistemele de drept naționale, cât și dreptul internațional.

(2) Cuiva care s-a obișnuit prea mult cu ideea că atribuirea personalității juridice este o simplă problemă procedurală și că nu e prea mult de reflectat asupra ei, adică cuiva care consideră că personalitatea juridică se atribuie, conform legii, celor care formulează o astfel de solicitare (spre exemplu, în dreptul român, în baza O.G. nr. 26/2000 privind asociațiile și fundațiile sau Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale) și dovedesc că îndeplinesc condițiile legale, îi pot fi amintite două argumente care ar trebui să îl facă să își reconsidere această convingere. În primul rând, înseși criteriile legale de atribuire a personalității juridice exprimă o judecată de valoare cu privire la grupurile cărora li se acordă sau nu personalitatea. Dacă legislatorul a apreciat că anumitor grupuri li se poate atribui personalitate juridică, iar altora nu, înseamnă că a calificat implicit colectivitățile din prima categoria și le-a atașat o valoare distinctă față de cele din cea de-a doua. În al doilea rând, în dreptul internațional, lipsește o autoritate supranațională care să exercite serviciul public de atribuire de personalitate juridică. Cu toate acestea, conceptul nu este necunoscut în dreptul internațional. Dimpotrivă, caracterul primitiv al dreptului internațional și organizării internaționale pune chiar mai bine în lumină trăsăturile caracteristice ale grupului căruia i se atașează personalitatea juridică, tocmai pentru că aici dobândirea sa nu este o chestiune de formalități, ci o chestiune de cumulare a unor caracteristici care sunt, în același timp, condiții de drept material. De altfel, noul Cod civil român a adoptat aceeași viziune în reglementarea persoanei juridice, admițând posibilitatea existenței persoanelor juridice în lipsa atribuirii formale a acestui caracter, dacă sunt îndeplinite condițiile de la art. 187 din Cod.

..........


În versiunea gratuită textul este afișat parțial. Pentru textul integral alegeți un abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

;
se încarcă...